Aura Dobre, jurnalist TVR Internațional, a descoperit la Mihai Tufă, producător videografie, animație și graphic design în Germania, o abordare optimistă a timpului și a vieții în perioada pandemiei.

"Mi-aș dori să învățăm cu toții ceva din această criză." (Mihai Tufă)

Pe Mihai Tufă l-am descoperit online în urmă cu ceva ani, când se oprise din drumurile sale în Germania, la Hamburg. Citisem povestea lui fascinantă și îmi propusesem să fac un interviu cu el. Povestea lui de atunci pe scurt era asta: a vrut să străbată lumea la pas. El singur cu un rucsac în spate! A și făcut asta, parțial. A plecat din Harrogate, Marea Britanie... și a ajuns, după câteva zeci de mii de kilometri, la...Pitești, în România.

O călătorie de câteva luni, în care a strâns imagini de poveste ”expuse” într-un album virtual The World Photo Tour. Mergea cam 100 de kilometri pe zi și se oprea într-un oraș al lumii, unde se întâmpla să aibă prieteni. Și dacă nu-i avea acolo, și-i făcea! S-a oprit din drumul lui de mers pe jos prin lumea largă și s-a stabilit la Hamburg, apoi s-a mutat în frumoasa Lisabona unde a locuit patru ani, dar, din decembrie 2019, a revenit la Hamburg împreună cu prietena lui și cu motanul Paoli!

Despre el, cel de azi, despre întoarcerea în Germania la sfârșitul anului trecut, dar și despre viața în vremea pandemiei, Mihai Tufă spune așa:

”Lucrez pe cont propriu, producând videografie, animație și graphic design pentru o serie de clienți. După cei patru ani petrecuți în Portugalia, dacă știam ce urmează, am fi ales să mai rămânem un an în Lisabona, mai ales acum, că ni s-a făcut dor de viața de acolo, înainte de restricțiile curente.

Dar, nici Hamburg nu e cel mai rău loc de pe pământ în care să petreci o pandemie. Am revenit aici, plănuind să stăm doar două - trei luni, timp în care să ne organizăm pentru o călătorie în jurul lumii pentru doi - trei ani într-un campervan. Cu noua situație, avem de fapt timp berechet să ne organizăm și acum așteptăm cuminți. :)

Sincer, viața noastră nu s-a schimbat foarte mult. Eu lucrez de acasă sau de unde sunt de vreo șase ani deja.

În Hamburg restricțiile de mișcare au început la mijlocul lunii martie, în sensul că nu avem voie să fim în grupuri mai mari de două persoane în afară locuinței, cu excepția cazului în care persoanele locuiesc în aceeași locuință, de exemplu o familie mai numeroasă.

Altfel, îmi lipsesc ieșirile cu prietenii, mai ales acum că a început să fie cald și frumos afară. În rest, rutina noastră e cam aceeași, doar că limităm ieșirile la minimum. O dată la două - trei zile ieşim la cumpărături și, câteodată, la o plimbare în pădure sau pe marginea râului Elba.

Orașul e gol... și e normal. Restaurantele sunt închise, teatrele la fel, iar orice adunări publice nu pot avea loc. Oamenii sunt, însă, rezilienți și optimiști, înțeleg și aplică măsurile recomandate sau impuse de autorități. Am câțiva prieteni români aici în Hamburg și sunt bine, fac față situației.

Pentru a mă proteja, limitez ieșirile cât de mult pot, iar când ies, de exemplu, la cumpărături, încerc să mențin distanță față de persoanele din jur. Încerc să ating cât mai puține obiecte, iar când revin în casă, îmi dezinfectez mâinile. Încerc să fiu cât mai bine informat cu privire la evoluția situației de aici și din lume și urmăresc recomandările specialiștilor acreditați.

Lucrez la fel de mult ca și până acum, în sensul ăsta nu am neapărat mai mult timp liber. În timpul liber pe care îl am, citesc, ascult ori fac muzică, țin legătura cu prietenii și cu părinții, urmăresc filme, încerc să învăț lucruri noi.

Realizez că sunt într-o situație privilegiată, față de alte persoane a căror viață e mult mai puternic influențată de situația actuală, mai ales persoane care își pierd locurile de muncă sau persoane ale căror eforturi sunt vitale acum pentru a trece cu bine peste această criză, sau refugiații blocați pe Lesbos, unde o tabără de refugiați, construită inițial pentru 3.000 de persoane, găzduiește acum peste 20.000 în condiții precare (oamenii aceia nu se pot proteja, iar puținele ONG-uri  aflate la fața locului sunt la limită cu resursele) sau bătrânii în general, care sunt principalul grup de risc.

Păstrez legătura des cu părinții, tata este șofer pe ambulanță și ne ținem la curent reciproc și încerc să îi transmit optimism și putere de a lucra în continuare, deși se confruntă aproape zilnic cu situații în care poate fi expus.

Altfel, îmi păstrez optimismul că umanitatea va supraviețui acestei încercări, bazându-mă mai ales pe specialiștii virusologi, pe medici și pe personalul medical auxiliar și mai puțin pe politicieni, mai ales aceia care încearcă să capitalizeze politic această stare ori care gestionează situația cu lipsă de transparență.

Mai departe, sunt optimist că încă ne vom putea începe călătoria, poate nu anul ăsta încă.

Mi-aș dori, însă, ca lumea de după criza asta să nu fie o lume involuată, ci una care să fi învățat ceva. Poate mai puțin naționalism și mai multă cooperare și solidaritate.

Mai devreme sau mai târziu, vom avea fie imunitate de turmă, fie un antivirus. Pașii către oricare din cele două au mai puțin de-a face cu credințe religioase sau politice și mult mai mult cu muncă, fapte, colaborare și cu știință.

Nu sunt vreo autoritate în vreun domeniu astfel încât să dau sfaturi, dar mi-aș dori, însă, ca oamenii să aibă încredere în ei și în cei din jurul lor, să se ajute reciproc când e cazul și să se bazeze pe specialiști care știu despre ce vorbesc. Să se bazeze mai mult pe fapte și mai puțin pe politicieni sau teorii ale conspirației de tot soiul. Mai ales în această perioadă, ca de altfel și în situațiile de criză trecute sau încă prezente (Brexit, situația refugiaților etc.), observ o întețire a unor mesaje cu caracter conspiraționist, care încearcă să avanseze o agendă a separării și neîncrederii între oameni, departe de ceea ce înseamnă de fapt valorile umane.”

Interviu realizat de Aura Dobre