Aflați povestea lui Viorel Dolha din Arad, președinte AGIRo (Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România), cel care îi adună în fiecare an pe mulți dintre profesorii de origine română din jurul ţării, chiar și în situația întâlnirilor online.

Profesorii din școlile pe care le-a urmat l-au provocat mereu să fie o versiune mai bună a sa. Atunci când îi ziceau că nu se poate, demonstra că se poate.

„Sunt născut în Felnac, județul Arad, având bunici refugiați din cedatul Maramureș. Localitatea Dolha fusese centrul Voievodatului românesc din ținutul aflat acum în Ucraina. Am fost, ca „vinituri”, cei mai săraci din sat. Ambii bunici trecuseră la adventiști, atunci când Biserica Română Unită cu Roma fusese desființată, un stigmat în plus.

Mama, tata și bunicile acceptaseră Ortodoxia ca să ne fie bine nouă, copiilor și să fim... în rând cu lumea. Familiei dezrădăcinate îi rămăsese doar munca pentru asigurarea prosperității. Nu cunosc om mai generos, mai drept și mai harnic decât tata: sudor, tâmplar, zidar, cojocar, ceferist, acum fermier de frunte al satului. Mama îi este alături și la cele mai grele treburi.

La școală, eu și fratele meu am fost buni și foarte buni la învăţătură! Primele cărți, pe lângă Biblie, ne-au fost cele primite ca premiu în clasele primare. În Gimnaziu, bibliotecarul satului a refuzat să îmi dea cărți de Socrate și Marx, zicând că nu sunt copt pentru ele. L-am urât cu adevărat pentru asta. Am început apoi să comand cărți la cartea prin poștă!”

Când a terminat școala din sat, a ales să meargă la Liceul Pedagogic, tocmai pentru că directorul școlii le-a spus că examenul este foarte greu și nu este pentru ei. A intrat primul, demonstrându-i că nu a avut dreptate.

„Până nu demult, credeam că eram un caracter neinfluențabil, neacceptând, de exemplu, să merg cu mama de mână nici în prima zi din clasa întâi. Recent am realizat că preferințele mele se nășteau și se schimbau, de fapt, în funcție de profesori, de gradul lor de implicare, de felul în care mă prețuiau. Participările la Olimpiada de limba franceză au fost cu siguranță datorate  doamnelor Danciu (care mi-a dăruit din banii dumneaei un dicționar) și Lupu. La Olimpiada de Matematică am participat datorită prestației domnului Momir și doamnei Popa. Primul loc la Olimpiada de Istorie pe județ li se datorează doamnei Momir (care mă chema acasă la dumneaei să îmi aleg cărți) și domnului Popa (pe care îl vizitez și acum). Participarea la Olimpiada pe țară de Filozofie i se datorează domnului Marțian. Plăcerea de a scrie o am sigur de la doamna Kiri (care mi-a publicat eseuri și poeme de 32 strofe în gimnaziu, în revista școlii) și de la domnul Popeangă (care, la ora de pedagogie, ne întreba și despre ce am mai citit și despre literatura contemporană). La Facultatea de Drept de la Cluj am mers doar fiindcă domnul Pârvu m-a provocat, spunând că mi-ar fi frică de examen!

Profesorii ne însoțesc în subconștientul nostru. Eu am avut două învățătoare: una, zâna cea bună, care mă plăcea și una care îmi părea vrăjitoarea cea rea, fiindcă aveam impresia că mă nedreptățea. Învățător fiind, prima grijă pe care o am de fiecare dată când intru în clasă este să nu las impresia vreunui elev că aș fi nedrept și că nu i-aș prețui în mod egal pe absolut toți.

Încerc să mă ridic la înălțimea vorbelor lui Iorga: Ca să fim noi oameni, au fost alți oameni și ca să fie alți oameni, suntem noi oameni.”

Nu s-a mulțumit să rămână doar un cadru didactic dedicat elevilor săi. Încă din decembrie `89 a înființat Asociația Învățătorilor din județul Arad.

„Asociația am fondat-o atunci cu colegul Binchiciu. Înființasem în acea perioadă și Asociația pentru o Școală Modernă-Arad. Datorită internetului am descoperit că mai erau vreo 5 astfel de asociații în țară. În octombrie 2006 am convocat un congres la Arad, congres la care au participat 750 de colegi din absolut toate județele României și din toate comunitățile românești din Republica Moldova și raioanele nistrene, Ucraina, Serbia de Răsărit și Voivodina, Ungaria, Bulgaria, Macedonia, Albania și din Istria-Croația. Astfel s-au pus bazele reactivării Asociației Generale a Învățătorilor din România (AGIRo), aceasta fiind cea mai veche și importantă asociaţie profesională a cadrelor didactice (învăţători, educatoare şi profesori) din ţară, continuatoare a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România cu statut autentificat de Tribunalul Ilfov cu nr. 12686/1927 prin sentinţa nr. 39/30 iunie 1927 (de atunci, în România, Ziua Învăţătorului este sărbătorită pe 30 iunie).

AGIRo funcţionează ca o federaţie, având în jumătate din judeţele României asociaţii judeţene ale învăţătorilor, care sunt membre AGIRo (13 membre fondatoare, celelalte aderând ulterior), iar în cealaltă jumătate a judeţelor, sucursale judeţene ale AGIRo.

Din octombrie 2010 s-a înregistrat la Ministerul Justiţiei din Chişinău Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România – filiala Republica Moldova.

AGIRo a sprijinit și înființarea Asociației Cadrelor Didactice de Etnie Română din Serbia și a Asociației Cadrelor Didactice de Etnie Română din regiunile Cernăuți, Odesa și Transcarpatia din Ucraina. Mai avem sucursale și în alte state în care există comunităţi româneşti.”

Primul congres AGIRo a fost organizat în 1898 la Ploieşti, ultimul (al 42-lea) la Palatul Parlamentului din București, în 7-9 august 2019. AGIRo a organizat, după reactivare, 15 Congrese Naţionale (XXVIII-XLII) în Arad, Bucureşti (Palatul Parlamentului şi Universitatea Politehnică), Constanţa, Slobozia, Chişinău, Buşteni, Slatina, Suceava, Cernăuţi, Eforie Sud, Cluj-Napoca, Iași, Sibiu și Alba Iulia, dar şi în localitățile Slatina și Apșa de Mijloc din Transcarpatia (Ucraina); Academia Învăţătorului Modern în Vadul lui Vodă, Republica Moldova; 8 ediții ale Școlii Internaționale de Vară la Eforie Sud, Chișinău, Izmail și Satu Nou, raionul Sărata, regiunea Odesa, Ucraina și 14 ediții ale Simpozionului Internațional „Portrete de dascăli” în Arad, Izmail, Cernăuți, Veliko Gradiște, Kucevo și Svilainaț.

„Începusem din 1985 să citesc mult despre istoria românilor de peste hotare. Încă în vara și toamna lui 1989 răspândisem manifeste pentru instaurarea democrației, dar și pentru acordarea de sprijin comunităților românești de peste hotare. Din 1990 am început să trimit presei și autorităților multe apeluri și articole despre aceste comunități. Am ajuns să îi cunosc pe mai toți liderii comunităților românești, fie acasă la ei, fie în casa mea. Pașii m-au purtat de mai multe ori prin Republica Moldova, inclusiv prin Tiraspol, de câteva ori prin regiunile Odesa, Transcarpatia, Cernăuți, prin Bulgaria (zona Vidin, dar și localitățile aromâne din sud), Voivodina, prin mai toate localitățile românești din Serbia de Răsărit, Ungaria, de câteva ori prin zona istroromânilor și băiașilor din Croația. Doar două dintre deplasări mi-au fost finanțate, fiind atunci consilier municipal: în 1998 în Macedonia (cu trecere prin Voivodina, Serbia de Răsărit și Bulgaria) și în 2000 în Istria-Croația, la congrese/conferințe/simpozioane ale acestor comunități organizate acasă la ei sau în Strasbourg, Freiburg, Pola, Kiev, Timișoara, Iași etc.

Îmi pare că au rămas pe listă mai puține localități românești de peste hotare în care nu am fost, decât cele în care am fost și în care am poposit, dormind uneori la hotel, uneori în mașină, deseori în casele gazdelor mele. În unele localități am avut parte de primiri cu pâine și sare în frunte cu primarul, alte întâlniri au fost într-o atmosferă aproape clandestină, dată de presiunea autorităților asupra colegilor români de acolo.

În 2003 adusesem în Arad 70 de elevi români din Serbia și Bulgaria, elevi care nu scriseseră niciodată vreun cuvânt în limba română. După ce se întorseseră acasă, Nikolai, un băiat de clasa a VIII-a de lângă Vidin, mi-a scris următorul mesaj: „Astă vară fu cea mai frumoasă din viața mea”. Am schimbat de atunci multe telefoane, totdeauna rog însă operatorul să îmi păstreze acest mesaj în memoria aparatului! Am avut parte și de surprize: cum să refuz să merg la nunta unui flăcău din Valea Timocului, căruia i-am pus prima carte în limba română în mână și care a venit personal în Arad ca să îmi dea invitația?”

Chiar și în acest an destul de complicat, AGIRo a avut activitate dedicată învățătorilor români din țară și din jurul României.

„La începutul lunii august am organizat a VIII-a ediție a Școlii Internaționale de Vară a Cadrelor Didactice din România și Cadrelor Didactice de Etnie Română de peste Hotare, desfășurată la Eforie Sud, pentru prima dată colegii de peste hotare având doar intervenții online. Am dedicat evenimentul lui GEORGE TOFAN, la 100 de ani de la moartea acestuia. Pentru cine nu știe, el a fost președinte al Reuniunii Școlare Române din Bucovina (1907) și al Asociaţiei Corpului Didactic Român din Bucovina (1909), organizatorul primului congres cultural al învăţătorilor români din Bucovina (7-8 iunie 1914, Suceava), inițiatorul primului congres al acestora de la Cernăuți (14-15 februarie 1919), organizator al școlii românești din Cadrilater (1914) și Basarabia (1917), director al Şcolii Normale din Cernăuţi, cu rol de ministru al învăţământului din Bucovina și fondatorul a zeci de școli (în 15 iulie 1920 se stinge și este înmormântat la Cernăuți).

Restricțiile nu ne-au putut ține departe nici în această vară. Ne-am întâlnit online cu colegii din Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria, Albania și Macedonia (pe lângă cei din Republica Moldova și România). Ministerul Educației Culturii și Cercetării din Republica Moldova ne-a pus la dispoziție o platformă online cu dedicație specială pe tot parcursul lunii august pentru diferite întâlniri.

AGIRo s-a implicat mereu în acțiuni de sprijinire a românilor din comunitățile istorice. Sute de cadre didactice și mii de elevi, la inițiativa AGIRo, au semnat în 2018 și 2019 declarații prin care se cere unirea României cu Republica Moldova și drepturi pentru românii din Ucraina, Serbia și Balcani. Deși statul român cam întârzie cu sprijinirea comunităților istorice din jurul României, Viorel Dolha și AGIRo merg mai departe cu demersurile, pentru că tot ceea ce fac este pentru ca românii din țară și din jurul ei să nu-și piardă limba și dreptul de a învăța la şcoală în limba strămoșească.

„Bucuria cea mai mare o am atunci când, după fiecare acțiune, congres sau simpozion constat că se studiază limba română acolo unde nu se întâmpla acest lucru cu un an înainte. Mi se frânge însă inima atunci când văd că nu se mai studiază limba română acolo unde se studiase: se pensionase ultima învățătoare de limbă română/moldovenească din Gandrabura-Ucraina, li se dăduse altă specialitate de predat profesorilor de română din Bor, Negotin, Ranovaț, Mănăstirița etc. sau nu s-a mai găsit profesor de Limba Română în Veliko Gradiște, când nu se mai finanțează ore de limbă română în Zajcear sau Vidin, când în Ucraina se legiferează dispariția predării în limba maternă, fiind înlocuită cu predarea doar a unor ore de limbă română ca limbă străină...

Este extraordinar să văd însă, pe băncile elevilor, cărți pe care le-am trimis cu luni în urmă, să aud elevi cântând în școala lor cântece pe care le învățasem cu ei sau cu profesorii lor cu un an înainte, să aflu că Evghenie, Silvia, Dragana sau Ivo au urmat o facultate în limba română, ştiind că în casa mea sau la activitatea mea au ținut prima dată o carte în limba maternă!”

***

Interviu realizat de Aura Dobre