Viziunea artistei Mirona Mara despre ”timp ca dar”, într-un interviu realizat de jurnalista TVR Internațional, Aura Dobre.
Când ne-am întâlnit prima oară era jurnalist de radio. Aduna știri pe care le povestea apoi ascultătorilor. Drumurile ne-au risipit prin timp și prin spațiu. Ne-am regăsit online, unde aveam pasiuni comune (una dintre ele fiind fascinația pentru pisici). Între două inimioare de pe Facebook, ne-am întâlnit chiar și pe stradă, eu uimită să o văd, știind-o la câteva mii de kilometri distanță, în Irlanda. Am rugat-o acum câteva zile să-mi povestească despre ea cea de acum, Mirona Mara, şi viața ei de departe. A rezultat o ”poezie” de gânduri.
”Irlanda e casa mea din 2002, deși România este acel acasă de care-mi va fi mereu dor și care rămâne în planurile mele. Am plecat din țară după absolvirea facultății de jurnalism, cu intenția de a mă reîntoarce. Irlanda, însă, mi-a oferit un dar prețios: Timpul.
Timp să mă regăsesc.
După iureșul vieții de student și de reporter din București, Marea irlandeză mi-a dat impulsul să fiu eu, așa cum de mică știam că vreau să fiu.
Artist plastic.
Am început să lucrez în atelierul improvizat de acasă și să cunosc artiști din comunitatea irlandeză. Când i-am spus unui amic irlandez că pentru ei voi fi întotdeauna un emigrant, mi-a răspuns: Un artist e artist. E universal ! El aparține altei lumi !
Am continuat să lucrez și să mă dezvolt ca ceramist și ilustrator de cărți, să am expoziții și să-mi port numele cu mândrie.
De altfel, când am avut prima expoziție aici, în Irlanda, am hotărât să-mi aleg un alt nume. Ceva care ca fie doar al meu ! Mara, în irlandeză înseamnă ocean/mare. Mirona este numele meu real, așa că, de atunci, numele meu de artist este Mirona Mara.
Sunt un artist român – universal !
În ultimii ani, am hotărât să-mi continui studiile academice, pe care le voi termina în 2021, cu un Master în Artă contemporană.
Viața mea se desfășoară, în cea mai mare parte, într-un atelier închiriat în centrul orașului, un spațiu sacru unde prinde viață imaginația mea.
Până la începutul lunii martie visam să mă pot izola în atelier și să uit de toate, o fantezie pe care o hrăneam de fiecare dată când celelalte obligații ale vieții de zi cu zi mă opreau din a merge la atelier.
Școlile s-au închis la începutul lunii martie. Au urmat cafenelele și centrele de artă. Vernisajele și expozițiile au fost anulate. Concertele și evenimentele culturale s-au mutat în spațiul virtual. Evenimentul cel mai iubit de irlandezi, St. Patrick's day - 17 martie, a fost anulat.
Străzile nu au arătat niciodată așa goale ca în ziua de St. Patrick și niciodată în istoria Irlandei nu au existat baruri și pub-uri închise în această zi. Rebelii care au refuzat să închidă, au fost forțați să plece acasă. Cu siguranță se va vorbi mult timp de acum înainte despre noaptea aceea.
Arta a devenit esențială pentru întreaga populație izolată.... filmele, concertele improvizate online, cursurile de deblocare a creativității.
Lumea se hrănește cu munca artiștilor. Pentru artiști, însă, izolarea forțată nu este ușoară.
În primele săptămâni am trăit în negare. Mi-am improvizat un atelier acasă. Am reluat proiecte pe care le puteam termina în noul spațiu.
Nu este același lucru, dar creativitatea unui artist nu este un hobby care îi ocupă câteva ore din viață. Este oxigenul fără de care nu poate trăi.
Cu toții experimentăm noi valori de anxietate.
Personal, adaptarea la noua viață, fie ea temporară, este o provocare grea.
Putem ieși din case pentru cumpărăturile esențiale și plimbări, pentru exerciții fizice, pe o rază de 2 km. Oamenii din Wexford, orașul în care trăiesc, s-au conformat și există un anumit confort psihic, atunci când vezi efortul pe care îl depun pentru ca totul să fie bine.
Nimic nu te pregătește pentru o criză. Un pesimist ar spune că mai rău de atât nu se poate, dar optimistul va spune că ”se poate”.
De data asta voi fi optimistă. Și aleg să fie bine !
Mă ține în starea asta o rutină, care poate să dea zilei, la sfârșitul ei, un sens de împlinire: câteva pagini citite din cartea lăsată pe noptieră, o plimbare cu fiul meu pentru a vedea caii de pe câmpul de lângă cartierul nostru, pisicile mele, Harley și Meaw (Meaw era în cartier când ne-am mutat aici și... m-a ales, iar Harley era părăsit și l-am salvat ! De 6 luni e cu noi).
Apoi, ar mai fi o conversație miezoasă la telefon, gândul că într-o zi, curând, îmi voi putea îmbrățișa prietenii, voi putea cumpără un bilet de avion spre Oriunde și casa mea... va fi mai puțin organizată și curată !
Chiar dacă străzile sunt pustii și punem o distanță de minimum 2 metri între noi când ieșim din casă, zâmbim cu ochii pentru că măștile ne ascund buzele, știm că atât cât depinde de noi să stăm sănătoși, o vom face.
Ce s-a schimbat ? Cu siguranță am avut mai multe zile cu soare decât cu ploaie, o schimbare pe care o îmbrățișez cu zâmbetul pe buze !”
***
Interviu realizat de Aura Dobre
