Interviu realizat în cadrul campaniei TVR Internațional -„Cu România în suflet!”.

Irina Ţurcanu este scriitoare, traducătoare, jurnalistă, soție și mamă. Trăiește în Italia, la Valtrebbia „pe unele dintre colinele cele mai sugestive, după spusele tânărului Hemingway” cum îi place să spună.

A copilărit în orașul natal Gura Humorului și la Vatra Dornei. Când avea 17 ani, mama ei s-a recăsătorit și s-au mutat în Italia. A terminat liceul științific „L. Respighi” din Piacenza și apoi a urmat cursurile Facultății de Filosofie a Universității din Milano. Dar dragostea pentru literatură și mai ales pentru scris a fost mai puternică.

„Am publicat primul roman în 2008, Alia su un sentiero diverso, reeditat în 2019 și republicat cu titlul L’isola che c’è. Am publicat și romanele La pipa, Mr. Ceb e l’Altra, La frivolezza del cristallo liquido, Rigor Artis. Am tradus în limba italiană Tinerețile lui Daniel Abagiu de Cezar Paul Bădescu și în limba română Muzică pentru lupi de Dario Fertilio și Tot restul e provizoriu de Guido Barbujani. Colaborez, de asemnea, la ziarul provincial Libertà, cu blogul literar SulRomanzo pentru care am intervievat autori precum Irvin Welsh, Ken Follett şi alţii. Sunt preşedintele Asociaţiei Culturale Festivaltrebbia care promovează cultura, în deosebi în Valtrebbia.”

Este căsătorită și are două fete - Vanessa şi Dharma și un cățeluș pe nume Carlito.

Din copilăria petrecută în Bucovina a păstrat amintirea iernilor geroase, „cu zăpada până la genunchi, şinele săniuţei unse ca să alunece mai bine şi straturile de haine ca să nu mă ud în timp ce îmi petreceam după-masa la săniuş. Ar mai fi și o imagine de vară, când parcurgeam trei kilometri pe jos ca să mergem la râu, dar mersul pe jos e un refren care s-a întors şi când m-am mutat în Italia, deşi nu mai avea acelaşi farmec.”

Plecarea din Gura Humorului nu a fost deloc ușoară. Nici acomodarea cu noua ei țară.

„Iniţial a fost o traumă. Uneori mergeam pe stradă, când ieşeam de la şcoală, şi îmi spuneam: Tu ești în Italia, însemnând nu ești acasă la tine. Oamenii care te înconjoară gândesc într-o altă limbă pe care tu nu o cunoști. Copiii se uită la desene animate pe care tu nu le cunoști, citesc cărți pe care tu nu le-ai citit, ascultă cântece pe care tu nu le-ai ascultat niciodată. Vor râde la glume care pentru tine nu vor avea sens pentru că se bazează pe informații pe care tu nu le deții. E un abis între tine și ei. Iar întrebarea cea mai insistentă era: cum poți să-i egalezi? Care, de fapt, se traduce prin: vrei să-i egalezi? Vrei să fii ca ei? La ce trebuie să renunți ca să obții, în cel mai fericit caz, o copie nereușită?

Mi-a luat mult să găsesc un răspuns la aceste întrebări și poate că nici nu l-am găsit încă la toate. Știu doar că depărtarea de România, la un moment dat, a declanșat în mine o senzația de doliu. Parcă ar fi murit ceva în mine. O formă de-a mea. Și atunci am început să citesc mult în limba română, îndeosebi istorie, istoria literaturii române pentru că mi-am dat seama că nimeni nu m-ar mai fi învățat nimic din acest punct de vedere pe băncile școlii italiene. Pentru mult timp mi-a fost greu să înțeleg cine sunt și cum să pun valoare pe acele aspecte care mă făceau să fiu diferită. În fond, ca în natură, diversitatea e un avantaj”, povesteşte Irina Ţurcanu.

Acum italienii sunt surpinși când află că este româncă. „Am pierdut oarecum accentul, deşi ceva - o alteritate - se simte când vorbesc, mai ales dacă sunt obosită. Despre România tind să povestesc că e un loc minunat, dar şi o ţară victimă a unei istorii recente care a penalizat-o printr-o traumă colectivă care nu poate fi rezolvată în treizeci de ani. E nevoie de timp ca gradul de entropie să producă un nou sistem prielnic dezvoltării. E nevoie de răbdare cu oamenii care au suferit. Și italienii știu bine asta, și ei au suferit, doar că ei au avut mai mulți ani să-și vindece rănile.”

Comunitatea de români din regiunea în care locuieşte este destul de numeroasă, dar în „strâmtul ei cerc de prieteni” lucrurile sunt pozitive și acțiunile comune se întâmplă mai ales în domeniul cultural. Acum colaborează cu Editura italo-română Rediviva pentru care are în lucru romanul Moara cu noroc de I.Slavici.

Am întrebat-o pe Irina, la finalul discuției noastre la distanță, ce înseamnă România pentru ea, România purtată în suflet mai mult sau mai puțin conștient.

„Ca să înţelegi cum este România mea din suflet ar trebui să povestesc o situație, un fel de anecdotă pe care o găsesc reprezentativă: când eram la liceu în Italia, profesoara de matematică ţinea musai să vorbim când ne scotea la tablă şi să explicăm ce reguli aplicăm și cum dezvoltăm limitele și derivatele. Deși eram în Italia de mai bine de un an și învățasem destul de repede limba, când ieşeam la tablă era un coşmar. Numerele nu îmi veneau - şi nu îmi vin - în italiană, sunt mereu o traducere. Până şi numărul meu de telefon îl traduc. Ce vreau să spun e că România este esența mea, esența pe care s-au construit idealuri, visuri, traume, succese și falimente. Nici cum râd în română nu reuşesc să râd în alte limbi. Probabil pentru că și râsul, ca şi numerele, ţine mult de esenţă.”

***

Interviul a fost realizat de Aura Dobre, producător TVR Internaţional.