Georg Dobrescu face parte dintre acei români care au reușit să-și continue cu succes cariera și după stabilirea pe alte meridiane. Vă invităm să parcurgeți un interviu realizat de Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional.

Regăsirea de acasă

Georg Dobrescu s-a născut în 1938 la București și este absolvent al Institutului de Arhitectură. Face parte dintre acei români care au reușit să-și continue cu succes cariera și după stabilirea pe alte meridiane. Statornicit la Düsseldorf, Georg Dobrescu a lucrat în perioada 1972 - 1986 ca arhitect de proiectare în mai multe birouri de specialitate, contribuind la dezvoltarea și construcția unor sedii de firme, centre comerciale, școli, clădiri de birouri și renovări interioare de hoteluri și clădiri utilitare.

De asemenea, a lucrat ca manager la reprezentanța europeană a unei firme japoneze, proiectând și coordonând proiecte importante în orașele Germaniei (Düsseldorf, Leverkusen, Duisburg, Köln, Essen etc), dar și la Viena, Milano, Barcelona, Geneva.

În prezent, face parte din bordul de conducere al Asociației culturale germano-române Athenäum din Düsseldorf. Georg Dobrescu este nepotul pictorului Dimitrie Berea, discipol tardiv al lui Pierre Bonnard și, probabil, ultimul post-impresionist european.

Despre meseria de arhitect, viaţa în exil şi amintirile de acasă, aflăm în cele ce urmează:

Sandrino Gavriloaia: Vă numărați printre acei români care au reușit să-și continue cariera și în țara de exil. Ce înseamnă pentru dvs. meseria de arhitect și cum ați ajuns să îmbrățișați această carieră?

arh. Georg Dobrescu: În prima mea tinerețe, doream să devin inginer. Dar întâmplarea fericită a făcut ca, într-o zi, să descopăr în biblioteca familiei cartea intitulată "Despre o estetică a reconstrucției" semnată de arhitectul și eseistul G. M. Cantacuzino. Era vorba în carte despre ceea ce ar fi trebuit făcut pentru reconstrucția României după Cel de al Doilea Război Mondial. Reconstrucția economiei țării, a orașelor și a urbanității lor, a satelor etc. Clarviziunea și inteligența formulării, obiectivele de realizat pentru viitor m-au cucerit. Volumul m-a captivat și am subliniat cu roșu ceea ce mi se părea mai important, ca la sfârșit cartea să fie pe deplin colorată. Tatăl meu, văzând ce interes port acestei lucrări, m-a întrebat dacă nu doresc să îl cunosc pe autorul cărții, deoarece mă putea prezenta. Și așa l-am cunoscut pe G. M. Cantacuzino. Am fost captivat de cultura, inteligența și valoarea cuvintelor lui, astfel încât, puțin mai târziu, am început să iau lecții de desen cu acest mare arhitect și să primesc primele informații de cultură arhitecturală, despre stilurile clasice, dar și despre măiestria arhitecturii lui Andrea Palladio - pentru care avea un adevărat cult. Lucrul acesta s-a observat mai ales în primele realizări arhitecturale ale sale. Ce noroc mai mare puteam să am decât ca acest mare arhitect și om de cultură să-mi deschidă ochii și să-mi îndrume pașii spre profesia de arhitect??! Pentru că, ceea ce e fermecător la această profesie, studiind-o și practicând-o, este că poți face o arhitectură a imobilelor de tot felul, dar și a peisajelor, poți crea scenografii de teatru și film, poți deveni creator de modă, poți deveni vizionar și creator în tot ceea ce cuprinde Arhitectura și în general, Arta.

Sosit de pe altă planetă

Sandrino Gavriloaia: Când ați fugit din România lui Ceaușescu (acesta era termenul folosit în epocă)? Și cum arăta, pe atunci, RFG-ul în comparație cu Republica Socialistă România?

arh. Georg Dobrescu: Pot spune că, într-adevăr, am fugit din România, acompaniat fiind de mult curaj, o doză de inconștiență, nervi de oțel... Acestea au fost bazele soclului care m-a ajutat să rezist la multe situații dificile și chiar greu de suportat, având în vedere că traversam Europa și începeam o noua viață, venind cu o singură valiză într-o țară străină, a cărei limbă nu o cunoșteam. Am reușit, pentru că m-au însoțit: credința într-o forță superioară, norocul , educația primită și dorința de reușită. Ajungând în Germania anilor '70, în fostul R.F.G., am avut impresia că vin de pe altă planetă, totul era altfel în Germania în comparație cu România pe care tocmai o părăsisem: comportamentul oamenilor și respectul care ți se dovedea, contactele cu autoritățile, marele grad de civilizație civică în relațiile sociale de zi cu zi, bogăția și atractivitatea ambientului urban, dar, mai ales perspectivele care ți se deschideau, în orice direcție doreai.

Sandrino Gavriloaia: Am înțeles că noul dvs. început nu a fost deloc facil. De ce? A fost de vină limba? Sau, poate, cultura diferită, sistemul social și profesional, modul de a fi al germanilor? De ce nu ați ales Franța ca țară de exil, mai ales că aveați acolo un unchi celebru, pe pictorul Dimitrie Berea?

arh. Georg Dobrescu: Într-adevăr, începutul nu a fost deloc ușor, mai ales datorită faptului că nu cunoșteam limba germană, lucru care mi-a adus mari dificultăți în primii pași de activitate, dar și în comportamentul meu din noua societate. La toate acestea se adăugau și contrastul dintre firea românului - mai latină, cu vivacitatea dialogului care nu lua mereu în serios rezolvarea problemelor - față de rezerva și seriozitatea occidentală a dialogului, a ordinii și a punctualității problemelor de rezolvat. Pot spune că bătusem la poarta altei lumi cu reguli foarte clare, a lumii occidentale. De ce nu am ales Franța? Îmi dorisem mult să ajung în Franța, mai ales că îl aveam acolo, la Paris, pe unchiul meu, pictorul Dimitrie Berea. Gândul că ar fi trebuit să încep cu alte formalități oficiale pentru stabilirea în altă țară, mai ales după ce viața în Germania mă așezase pe drumul realizărilor, al integrării și al reușitelor profesionale, m-a făcut să consider plecarea în Franța ca o dorință de realizat pentru mai târziu. Puteam, de fapt, s-o vizitez când doream, puteam să găsesc și colaborări interesante, drumurile erau, de-acum, deschise. Ar fi fost frumos să trăiesc într-o societate franceză, de care, structural, mă simțeam foarte legat, viața, însă, a avut cu mine alte planuri.

Unchiul Berea era pasionat de arhitectura Parisului

Între Düsseldorf și București

Sandrino Gavriloaia: După Revoluție, ați ajuns cu proiecte de arhitectură și la București. Cum ați descrie orașul în care locuiți acum, Düsseldorf, din punct de vedere urbanistic și arhitectural? Și, comparativ, cum vi se pare Bucureștiul? De altfel, știu că reveniți cu maximă plăcere, primăvara și toamna în orașul lui Bucur... mai puțin acum, de când cu pandemia...

arh. Georg Dobrescu: După Revoluție, mai exact în perioada 2006 - 2007, am revenit la București pentru finalizarea unui proiect al unui beneficiar japonez. Mă bucuram că eram mai mult timp într-un oraș drag și cunoscut mie, dar contactul cu munca de șantier mi-a dat mari bătăi de cap în privința seriozității și calității meseriașilor români. De când am venit în Germania, locuiesc la Düsseldorf. Orașul face parte dintre cele mai importante 7 orașe ale Germaniei. Nu are industrie grea, în schimb Düsseldorf reprezintă "masă de scris", altfel spus "biroul" bazinului Rin-Ruhr, pentru că aici se găsesc sediile unor mari concerne și societăți germane și străine, mai ales japoneze, aici, la Düsseldorf, găsindu-se cea mai mare colonie japoneză din Europa continentală! Düsseldorful este un oraș elegant, liniștit, cu un urbanism plăcut. Un oraș atrăgător pentru trai, având în vedere și restaurarea minuțioasă a centrului istoric, AltStadt, cu farmecul lui deosebit. Arhitectura modernă, semnificativă, de nivel european, mai ales arhitectura de birouri se îmbină cu verdele parcurilor, adevărate oaze de liniște și relaxare. Venind de la Düsseldorf la București în fiecare an, pot spune că regăsesc orașul lui Bucur cu mare bucurie, încet, încet, acesta intră în cercul orașelor europene atractive prin arhitectura clădirilor moderne și prin îmbogățirea urbanistică atât de necesară. O frumoasă carte de vizită a Bucureștiului o reprezintă și arhitectura monumentelor sale de la sfârșit de secol 19 și început de 20. Sigur că în cadrul vizitelor anuale pe care le fac în capitală, am remarcat în ultimul timp modificări urbanistice pozitive. O extrem de bogată și diversă viață culturală, precum și dorința crescută de repunere în valoare a monumentelor istorice și culturale. Sper însă ca aceste schimbări pozitive să se dezvolte într-un ritm mai accelerat pentru ca Bucureștiul să capete un aspect de oraș și mai modern, la nivel cu celelalte capitale europene.

Cu prof. dr. Volkmar Hansen la Vila Florica

Ultimul post-impresionist european

Sandrino Gavriloaia: Pentru că am pomenit de pictorul Berea, probabil ultimul post-impresionist european, aș vrea să ne relatați câteva amintiri legate de acesta, mai ales că vă numărați printre organizatorii retrospectivei "Dimitrie Berea. 111 ani de la naștere", un eveniment găzduit de Biblioteca Academiei Române în septembrie 2019.

arh. Georg Dobrescu: Din păcate, am puține amintiri despre el, nu era foarte prezent în viața familiei mele. Când era în România, ducea o viață de boem, ca de fapt toți artiștii. Era foarte preocupat de pictura lui și de expozițiile sale. Deci îl vedeam rar. Doar scurt timp înainte de plecarea lui în Franța, în 1946, când eu împlineam opt ani, unchiul mi-a făcut portretul în ulei. Și fiind un băiețel destul de neastâmpărat, mi-a fost greu să stau la ședințele lui de portret prea mult timp nemișcat. Unchiul Ticu, după cum îi spuneam în familie, avea însă o fire foarte veselă și plină de umor și fantezie. Iar acest lucru mă liniștea. L-am putut revedea la Paris, după 27 de ani, în 1975, dar pe când el se afla pe patul morții. Din fericire, printr-o scurtă revenire a unchiului, revederea a putut fi plină de efuziune sentimentală, de bucuria amintirilor de familie, ba chiar și de planuri de viitor, în care, atunci, mai credeam. Am găsit că aveam o obligație morală de a realiza expoziția dedicată lui Berea la București, mai ales că m-am bucurat de ajutorul major al dlui. Mihai Săndulescu, colecționar și autor. Ne-am putut astfel împlini dorința de-a admira încă o dată tablourile din colecțiile private ale amatorilor de culoare și frumos.

Vernisajul expoziției D. Berea de la Biblioteca Academiei Române

Față în față cu portretul din copilărie

A ne regăsi, din când în când, acasă...

Sandrino Gavriloaia: M-ar interesa să aflu dacă ați perceput modificări pozitive ale realității românești în cursul vizitelor dvs. în țară realizate cu sau fără proiectul Asociației Athenäum, "Pe urmele istoriei", care, ar trebui să menționăm, a ajuns, în 2019, la a VI-a sa ediție.

Cu Mocănița în Maramureș

arh. Georg Dobrescu: În cadrul excursiilor organizate de Asociația culturală germano-română Athenäum, am reușit să vedem și să revedem nu numai Bucureștiul, ci și alte localități și monumente istorice din țară, care se prezintă din ce în ce mai bine în punerea lor în valoare. Dar, având în vedere numărul mare de monumente istorice și culturale care se găsesc pe teritoriul României, vor fi și mai departe necesare multe alte eforturi spre a le revalorifica. Și totuși, ceea ce văd eu, ca și prietenii noștri germani și români din Düsseldorf, care ne acompaniază în proiectul nostru "Pe urmele istoriei", este impresionanta bogăție arhitecturală, culturală și spirituală, întâlnită la tot pasul în România. Și pentru că TVR Internațional ne-a fost partener în aproape toate proiectele noastre desfășurate atât în țară, pe urmele istoriei și culturii românești, cât și în străinătate, în Germania, nu doresc să închei dialogul nostru via internet înainte de a felicita postul TVR Internațional cu ocazia împlinirii, pe 01 decembrie 2020, a unui sfert de veac de activitate. La mulți ani! și mai departe tot așa, spre viitorul jubileu! Cei care trăim departe de țară, am descoperit la TVRi, înțelegerea și interesul de a veni în întâmpinarea gândurilor și dorințelor noastre, de a regăsi actualitatea, vorba, cultura și spiritualitatea românească. De a ne regăsi, din când în când, acasă...

Pe urmele lui A.I. Cuza la Iași

Primire de grup la Primăria din Iași

***

Düsseldorf,  2021

Fotografii realizate de Sandrino Gavriloaia

Interviu realizat de Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional