Jurnalista TVR Internațional, Aura Dobre, continuă seria jurnalelor de carantină cu o "demostrație scriitoricească" despre cum trăiește un scriitor de limbă română în Haifa, Israel, în vremea pandemiei.

Am întâlnit-o prima dată acum opt ani, când împreună cu colegul meu, Florin Ioniță, am realizat o serie de filmări în Israel, în comunitatea de evrei originari din România. Ne-am întâlnit cu drag și în România și, dacă ar fi să o descriu în câteva cuvinte, aș scrie așa: Madeleine Davidsohn este toată numai zâmbet ! Când vorbește, îi zâmbesc ochii, îi zâmbește toată ființa și te face să te simți ca un copil într-o zi însorită de vacanță!

Aflați în cele ce urmează cum a fost și este viața în Haifa pentru distinsa doamna Madeleine Davidsohn.

1. Cine sunt

“Sunt medic stomatolog, astăzi pensionară. Am absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie la Iaşi, în anul 1968. După terminarea studiilor am lucrat la Policlinica Orăşenească din Moineşti, iar în anul 1973 am emigrat cu familia în Israel. Soţul meu, medic generalist, mi-a fost coleg de facultate şi de an.

Ajunşi în Israel, am lucrat amândoi la Policlinică, în oraşul Haifa, el ca medic de familie, iar eu ca doctor stomatolog.

Avem doi băieţi ingineri, amândoi căsătoriţi cu fete născute în Israel, adică „ţabariot”. Am şi cinci nepoţi (deci sunt bogată), şi, ca toate bunicile din lume, sunt moartă după ei !

Scrisul a fost pasiunea mea încă din copilărie. Am consumat multă hârtie, chiar de pe vremea şcolii, dar am publicat numai după ce am ajuns în Israel.

În 1999 a văzut lumina tiparului primul meu volum de poezie, după care au urmat încă 16 publicaţii de proză scurtă, poezie şi șase romane. Iar dacă visul meu a fost să ajung scriitoare, astăzi aş spune că visul s-a împlinit.

2. Începuturi dificile

Când am ajuns în Israel, pot să spun că m-am născut din nou. Un nou născut nu ştie să meargă, nu ştie să vorbească şi nu înţelege ce se petrece în jurul lui. Aşa am simţit şi eu. Până m-am acomodat cu noul mediu, până am reuşit să pătrund în acestă nouă lume, alt mod de viaţă, altă cultură, limbă, mentalitate şi obiceiuri noi, m-am simţit infirmă… A fost nevoie de mult timp şi răbdare, aş spune chiar multă bunăvoinţă şi cred că nici măcar astăzi, după atâţia ani, nu pot spune că sunt israeliancă pe deplin. Continui să scriu în româneşte, continui să vorbesc româneşte şi de asemenea, în anturajul meu, prietenii sunt, în majoritate, de origine română.

3. Viața pur și simplu

Viaţa noastră până la începutul lunii martie 2020 a fost una obişnuită, un cotidian plăcut pe care ni l-am rearanjat după posibilităţi şi dorinţă eu şi soţul meu, atunci când am încetat să mai lucrăm. Astăzi, amândoi suntem pensionari. După 43 de ani de profesie, pot spune că nu mai aveam probleme de existenţă, nici grija copiilor sau nepoţilor, permiţându-ne doar să-i iubim, dar nicidecum să-i creştem ori să-i educăm. Am predat această sarcină generaţiei tinere, fiind siguri că o vor duce la capăt cu succes, tot aşa cum am făcut-o noi, la rândul nostru !

După ieşirea la pensie am încercat să profităm de timpul liber, care era extrem de măsurat pe vremea când lucram. Mergeam mult mai mult la concerte, la teatru, la operă, citeam mai mult, am făcut mai des excursii în străinătate. Cam tot ceea ce în timpul serviciului cu zilele de concediu numărate, nu ne-am putut permite. Şi bineînţeles eu scriam… şi iar scriam. Lumea îmi părea minunată şi mă bucuram de toate comorile umanităţii, pe care eram avidă să le cunosc. Într-un cuvânt, aş spune, bucuria de a trăi !

Plus că mai este și Haifa, orașul unde ne-am stabilit chiar de la venirea noastră în Israel. Este o minunăție de oraş, situat pe muntele Carmel, având la poalele lui Marea Mediterană. Aproape din toate colţurile oraşului vederea marină îţi încântă privirea. Este o urbe liniştită, omogenă, ceva mai provincială ca Ierusalim sau Tel-Aviv, inima şi sufletul ţării.

4. Pandemia

Totul a fost bine până la acea lună fatidică, martie 2020. Cred că atunci lumea s-a întors pe dos. Începutul lui martie 2020 a tras o linie de graniţă între trecut şi prezent. Cum va arăta viitorul, îmi este greu să-mi închipui, după această experienţă îngrozitoare, care, de fapt, încă nu s-a terminat. Sunt, însă, convinsă că multe lucruri se vor schimba. Şi în viaţa oamenilor şi în lume. Nu mi-aş fi putut închipui o asemenea calamitate, decât cel mult pe ecranul de televiziune, stând comod în fotoliul din salon sau la cinema, urmărind filme de ficţiune de genul „Apocalipsa acum”! Nu aş fi crezut că e posibil să stai legat de casă o lună și mai bine, fără să-ţi vezi copiii, nepoţii, familia sau prietenii. Dar, vrând, nevrând am învăţat că se poate…

Cotidianul a căpătat reguli de viaţă noi, stricte şi lumea se străduieşte să le respecte. Şi noi, la fel ca toţi ceilalţi, trăim în izolare.

E permisă doar o plimbare de 100 metri în jurul casei, un drum strict pentru aprovizionare, la cel mai apropiat magazin, care a rămas deschis, fiindcă nenumărate firme şi-au închis porţile, sau un drum până la farmacii în caz de necesitate.

Copiii şi nepoţii stau la casele lor. Nu i-am văzut decât pe telefonul celular. Noroc cu tehnica aceasta modernă, care ne stă la îndemână şi astfel, ne putem vedea şi auzi chiar şi de la distanţă. Dar, mai mare noroc cu priceperea copiilor mei, căci fără aranjamentele vizuale de pe telefon, pe care m-au îndrumat cum să le folosesc, ar fi trebuit să mă rezum la simple convorbiri telefonice.

5. ”Frumoasa adormită”

Spuneam că Haifa e un oraş provincial, aici e numit „Frumoasa adormită”, dar întotdeauna există şi o parte bună a lucrurilor. Partea bună e că, fiind un oraş mai omogen şi mai puţin aglomerat, aici au fost şi mai puţine cazuri de boală şi mai uşor de evitat contactele cu cei infectați. De altfel, în oraş există un spital repartizat exclusiv bolnavilor de COVID-19. Astfel, chiar dacă există şi alte probleme de sănătate, ele se rezolvă la restul spitalelor locale. La Ierusalim şi la Tel-Aviv, oraşe cu o populaţie eterogenă, arabi, transfugi, mulţi religioşi, respectarea regulilor impuse de autorităţi a fost mult mai dificilă. Cartierele lor foarte aglomerate n-au putut fi izolate complet, iar din acest motiv acolo s-au înregistrat multe cazuri de îmbolnăvire.

6. Timp cu folos

La întrebarea cum am putea face faţă sau cum am putea depăşi o asemenea calamitate, până la descoperirea unui tratament sau a unui vaccin eficient, cred că singura cale de succes ar fi cea raţională, respectând regulile de conduită impuse de guvern şi încercând să ne folosim timpul de izolare într-un mod cât mai plăcut cu putinţă. Exact asta încerc să fac zi de zi.

Citesc mult mai mult, mă uit la televizor, alegându-mi canalele distractive, ascult radioul cu ştirile care mă sperie şi atunci fug la computer, unde încerc să scriu. Astfel îmi mut gândurile, îmi înăbuş spaimele. Întotdeauna scrisul mi-a fost salvarea. Lucrez la un roman de mai multă vreme, dar pot spune că am avansat mulţumitor. Cât de reuşit va fi până la sfârşit, rămâne de văzut. Până atunci o să mai curgă destulă apă pe Dunăre şi sper să se înece şi corona…

7. România

Printre activităţile zilnice de acum este şi urmărirea situaţiei din România. În egală măsură cu audierea ştirilor de la noi, ascultăm cu mare interes şi atenţie toate emisiunile transmise pe canalele de televiziune româneşti şi bineînțeles TVR Internaţional. O făceam şi până acum, dar în vremea asta pot spune, cu regularitate. Aceleaşi nenorociri, aceleaşi dureri, aceeaşi spaimă. Poate e numai o impresie, dar eu cred că românii iau lucrurile ceva mai lejer decât noi şi decât ar fi cazul. Aici se respectă o distanţă de doi metri între oamenii care trec pe stradă. Se dau amenzi, poliţia patrulează şi interzice ieşirea din locuinţe fără un obiectiv precis. Nu ştiu dacă e la fel de strict şi în România. Văd câteodată aglomeraţii, multă lume pe străzi, iar magazinele pline de cumpărători. Poate mă înşel, dar mi-e frică pentru noi toţi. Mă gândesc mai ales la sărbători, când e atât de greu să fii la distanţă de cei dragi, să nu-i poţi îmbrăţişa, săruta, să nu-i poţi avea lângă tine. Şi asta tocmai în timpurile când simţi cel mai mult nevoia de sprijin și înţelegere.

Ne-au rămas atâţia prieteni şi cunoscuţi în România! Eu am doi veri de la fraţii mamei. Relaţia şi legătura dintre noi toţi aş spune că este astăzi, chiar mai strânsă decât până acum. Apoi, colegii de şcoală, scriitorii pe care i-am cunoscut cu prilejul lansărilor mele de carte, cititorii mei, toţi îmi sunt apropiaţi și pentru toţi sunt îngrijorată.

În zilele bune, la Institutul Cultural Român din Tel-Aviv avem mulţi oaspeți din România. Astăzi nimic nu mai funcţionează… Mi-e dor de acele întâlniri, de reuniunile de la Ambasadă, de seratele literare care se organizau…

8. Viitor cu optimism

Planeta noastră parcă s-a oprit în loc sau poate a dat posibilitatea numai locuitorilor ei să se oprească, să privească înapoi, să se gândească de două ori cum vor merge înainte. Încerc să fiu optimistă. Visez la ziua când vom putea ieşi din casă, vom părăsi cei patru pereţi, evadând în lumea mare. Visez să-mi întâlnesc prietenii de aici şi din România, toţi cei pe care i-am cunoscut la diverse evenimente sau doar i-am întâlnit pe stradă, în restaurantele şi hotelurile unde poposeam în timpul drumeţiilor, atât de pitoreşti, pe meleagurile natale. Iar pentru noi, toţi locuitorii acestui pământ binecuvântat, sper să reușim în scurt timp să ne bucurăm de renaşterea şi lumina acestui minunat anotimp. O primăvară înflorită, cu multă sănătate tuturor !"

Interviu realizat de Aura Dobre