Urmăriți a doua parte a interviului acordat TVRi, în exclusivitate, de  Raisa Padurean, director adjunct al liceului “ L ucian Blaga” din Tiraspol despre  “zestrea ” culturală primită de la părinți și despre țara strămoșilor ei.

Să fii român în afara granițelor țării tale este greu. Uneori este o alegere personală să trăiești departe de țara în care s-au născut ai tăi. Alteori e o întâmplare a vieții. Dar e posibil să decidă și alții pentru tine, obligându-te să te supui regulilor.

Raisa Padurean este unul dintre acei oameni care demonstrează în fiecare zi că “nu se poate”… nu există.

“În anii copilăriei noastre, cuvântul “zestre” însemna bogăție. Adică, fetele când se căsătoreau treceau în casa mirelui cu “zestre”, pe care le-o pregăteau mamele încă din copilărie. Țeseau covoare, confecționau perne din pene de pasăre, cumpărau ceva mobilă și altele de genul acesta. Acea zestre era transportată cu căruța ori cu mașina prin centrul satului ca să vadă lumea câtă zestre are fata!

Noi însă am trăit sărac, nu am visat la așa bogăție! Zestrea pe care am moștenit-o de la părinți, de la bunici, de la rude este dragostea de țară și de neam.

Îmi amintesc de sărbătorile petrecute în familie. Deși comuniștii interziceau tot ce este legat de religie, noi am moștenit de la părinți credința în Dumnezeu și tradițiile creștine. Noi am sărbătorit mereu Crăciunul și Paștele. Erau cele mai Sfinte Sărbători, deși am trăit în comunism și era interzis să mergem la biserică. De Crăciun era permis să cântăm numai un singur colind pe care îl știa tot satul. Dar în familie, când ne adunam, rude și vecini, cântam cu toții multe colinde. Pe unele le mai țin minte și azi.

“Zestrea” noastră era o rochiță nouă o dată în an, de Paști, când mama aduna bănuț cu bănuț și ne cumpăra o haină nouă și sandale pe care le păstram cu mare drag. În rest, purtam hainele rămase de la fratele mai mare, iar surorile mele îmbrăcau ceea ce rămânea de la mine.

“Zestrea” mea, moștenită din copilărie, sunt nunțile la cort, împodobite cu covoare țesute de gospodinele satului. La nunți se aduna satul. Era muzică bună, erau câțiva lăutari care cântau și veseleau nuntașii două zile la rând. La nuntă mergeau numai adulții. Noi, copiii, eram pe lângă porți, pentru că doream să vedem mireasa și tot ce se petrecea în ograda nuntașilor.

Altă comoară era “claca”, adică ajutorul comunității la construcția casei. Atunci când cineva pornea viața de familie, începea cu construcția casei. Oamenii din sat veneau în ajutor. Mai întâi făceau chirpici, apoi, pas cu pas, dădeau tot ajutorul de care era nevoie până terminau de construit casa. Da, au fost timpuri când lumea era mai bună, se ajuta și la bine și la greu.

Noi toți cei patru copii am moștenit de la mama vocea ei frumoasă și sufletul blând. Mama cânta foarte frumos, probabil de aceea și noi cântăm și copiii noștri cântă și nepoții au aptitudini muzicale.

Dar, cu părere de rău, nu am reușit să urmez o școală muzicală. Era o școală muzicală în centrul raional, însă era complicat să ajung acolo. Mi-am dorit mereu să pot cânta și la un instrument muzical. Așa că, studentă fiind, am învățat să cânt la chitară. Știam doar câteva cântece. Dar într-o zi, chitara… a dispărut și am lăsat totul baltă…

Altă bogăție nu am avut de unde primi. Fiecare dintre noi, cei patru copii ai familiei, am plecat în lume cu câteva cărți în geantă și câteva haine, purtând în suflet credința și dragostea de Dumnezeu.

Amintirile copilăriei sunt multe. Pe unele le-am uitat, dar în memorie au rămas jocurile din copilăria mea, care acum au dispărut. Noi nu știam de calculatoare, de internet sau de televizor. Priveam televizorul o dată sau de două ori pe săptămână și atunci trebuia să muncim din greu ca să avem permisiunea de a putea urmări un film sau un concert.

Îmi amintesc, când era secetă, mama plângea și se ruga la Dumnezeu să ne aducă ploaia. Noi, copii fiind, eram la prășit pe deal și strigăm în gură mare: “Două bețe-n vie,/ploaia să vină./Două bețe-n poloboc,/Ploaia să ne stea în loc”. E drept că noi speram că va începe ploaia și vom putea pleca acasă, că eram obosiți de atâta muncă. Uneori, mai apărea câte un șuvoi de ploaie, dar deseori munceam până seara, pe caniculă, dar niciodată nu ziceam că suntem obosiţi. Cuvintele obosit și stres nu existau pe atunci! Munceam până picam, uneori adormeam obosiți și nespălați, fără să știm că aceea era oboseală!

În familie nu aveam jucării. Visam să ne jucăm, ca orice copil, și de aceea ne făceam singure jucăriile. Păpușa mea a fost din știulete de porumb, când avea mătase. Rupeam știuleți din lan, îi alegeam pe cei cu mătasea mai lungă ca să pot împleti cosițe (gâţe se zicea la noi).

Aveam și coardă, săream cu ea. Dar coarda o făceam fie din viță de vie, pe care o îndoiam, fie din crenguțe de hamei și săream până ne săturam. Dar de la săritul peste coarda din hamei, rămâneam cu semne pe picioare. Cine știe ce-i asta, înțelege de ce!

Mai târziu, fiind la facultate, am studiat și folclorul și am înţeles ce înseamnă Caloianul. Atunci mi-am amintit cum îngropam păpușile și chemam ploaia. Mama ne zicea că dacă vrem să vină ploaia, trebuie să aducem o jertfă. Ăsta a fost și jocul copilăriei mamei mele. Atunci noi căutam pe la vecine o păpușă mai veche. Uneori lipsea o mâna, ori un picior și făceam ritualul de înmormântare. Cu bocete și cu plânsete îngropam păpușa la hotarul dintre sate. Probail și acum sunt undeva îngropate acele păpuși!

Noi, copiii, organizam șezători unde împleteam, croșetam, exact așa cum ne povestea mama că făcea ea și fetele din sat, în tinerețe.

Jocul “De-a baba oarba” era un altul din multele jocuri despre care îmi amintesc cu drag. Alergam, eram sănătoși, nu-mi amintesc să ne fi îmbolnăvit vreodată. Acum copiii au calculatoare și habar nu au de jocurile copilărești în natură…”

Dincolo de amintirile copilăriei, o parte din “zestrea” primită de la străbuni este și dragostea pentru portul popular și pentru obiceiurile tradiționale.

“Neamul românesc este bogat în tradiții și obiceiuri. O comoară de neprețuit ne-a fost lăsată de la strămoșii noștri. Secole în șir, ei au purtat de sărbători costumul popular. De aceea, și noi purtăm această valoare aproape de suflet. Eu personal, am 8 ii, o fotă, o catrință, am o pereche de opinci și 3 brâie. De fiecare dată când organizăm în liceu activități, îmbrac costumul popular și împreună cu elevii mei cântăm, dansăm, fiind îmbrăcați în cel mai frumos costum popular!

Ținem foarte mult la ziua de 1 Decembrie. Sărbătorile de iarnă nu se petrec fără costumul și portul popular. Și pentru că Dumnezeu m-a înzestrat cu o voce frumoasă, am cântat cu drag de fiecare dată, iar cântecele pe care care le știu eu, le transmit și elevilor. Am înființat ansamblul folcloric “SÂNZIENELE”. Ca director adjunct, tot din propria inițiativă, îl conduc, fără să fiu remunerată. Asta îmi place, asta fac. Îmi place să-i bucur pe cei din jur cu tezaurul folcloric, tradițiile și obiceiurile pe care le transmit elevilor mei.”

Pare de la sine înțeles ce loc ocupă România în viața ei de român care trăiește la Tiraspol…

“Deși am terminat specializarea Filologie rusă, niciodată nu am încetat să-mi iubesc țara și să lupt pentru tot ceea ce ne aparține. Cine a trecut prin mâinile regimului de ocupație, știe ce înseamnă aceasta.

România este Țara mea. Pentru mine nu există Republica. Eu știu că locuiesc în Basarabia ocupată. Cum a scris fiica mea, fiind elevă la acest liceu. Atunci când a fost devastat liceul, ea a scris: Basarabie pământ românesc/ Dacă ai ști cât de mult te iubesc!/ De la mama ai fost furată,/ Nu o dată în viață trădată./ Basarabie pământul meu scump./ Mă închin, te iubesc, te sărut…

“Atunci când treci prin multe încercări, nu poți sta să privești cum ești călcat în picioare de cei mancurtizați, fără credință, fără neam și fără țară. Când ești pus la încercări, trebuie să te aperi, să anunți lumii întregi ce se întâmplă.

Uite așa am început să merg la proteste, la diverse activități care au fost organizate în apărarea drepturilor românilor de dincoace de Nistru și de Prut.

Să nu credeți că la Chișinău e mult mai bine. Avem trădători pe ambele maluri! Nu știu cât va mai tăcea acest popor. Prea buni la suflet suntem și prea mult am învățat să iertăm…

Liceul Teoretic “Lucian Blaga” este unica insulă de românitate din orașul Tiraspol. De aceea, toată dragostea de Țară și de Neam o exprimăm aici, alături de elevii noștri cărora le transmitem această dragoste nemărginită.

Pentru că în oraș nu suntem acceptați la activitățile extrașcolare, noi le organizăm pe ale noastre în liceu. Toate aniversările naționale le sărbătorim alături de elevii noștri. Avem copii foarte deștepți și extrem de talentați. Păcat că se pierd...

Ducem lipsă de multe lucruri, dar mergem în pas cu timpul. Ne străduim să facem față peste tot. Tricolorul românesc este în toate locurile în liceul nostru, chiar de ne este interzis de autorități să-l arborăm în zile de sărbatori, noi facem tot posibilul ca steagul nostru tricolor să ne însoțească peste tot.”

***

Sfârșitul celei de-a doua părți a interviului acordat, în EXCLUSIVITATE PENTRU TVRI, de Raisa Padurean, director adjunct al liceului "Lucian Blaga” din Tiraspol

Interviu realizat de: Aura Dobre