De aproape 350 de ani, Palatul Cotroceni păstrează povești din istoria României, de la domnia lui Șerban Cantacuzino până la vremea regilor Carol I, Ferdinand și Maria. Descoperim istoria palatului și universul creat de Regina Maria, sâmbătă, 3 octombrie, de la ora 13.00, la TVR 1, într-o ediție de colecție „Ora Regelui”.

Îndelungata existență a Palatului de la Cotroceni a început cu vreo 350 de ani în urmă, pe când domnitorul Șerban Cantacuzino a întemeiat o mănăstire, defrișând o zonă dens împădurită din foștii codri ai Vlăsiei. Grandiosul palat domnesc, în spirit baroc, specific civilizaţiei occidentale europene a vremii, a fost edificat împreună cu o biserică vădit asemănătoare cu biserica episcopală din Curtea de Argeş. În acest  veac, al XVII-lea, ansamblului de la Cotroceni se pare că i-au fost dedicați mai mulți ani pentru desăvârșire. Loc de retragere al domnilor români într-o zonă mai liniștită și mai răcoroasă decât Curtea Domnească din centrul Bucureștiului, Cotroceniul este martor al atacurilor, al războaielor, al molimelor și al multor fapte care ne-au marcat istoria. De pe colinele aflate odinioară la marginea Capitalei, aparent ascuns privirilor iscoditoare de umbra deasă a arborilor seculari, vechiul palat își are povestea zbuciumată, precum aceea a întregului neam românesc. O aflăm împreună sâmbătă, 3 octombrie, de la ora 13.00, într-o nouă premieră „Ora Regelui”, la TVR 1.

Pe la 1852, domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei i-a acordat statutul de reşedinţă de vară, fiind refăcut și modernizat palatul domnesc. Revoluția din 1848, condusă de Tudor Vladimirescu, își are deznodământul la Cotroceni. Apoi, palatul și-a leagat numele de domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, devenind un centru al unităţii şi al modernizării țării. În urma noilor dotări, reşedinţa poate fi numită oficială, de nivel european.

Principelui Carol, ajuns să își unească destinul cu România, Armata țării i-a jurat credință, în 12 mai 1866, pe câmpul de manevre de la Cotroceni.

Reședința oficială atribuită noului suveran era vechea casă a boierilor Goleşti, de pe Podul Mogoșoaiei. Zilele lungi de vară, copleşite de praf şi de căldură, făceau palatul princiar de nelocuit, ceea ce l-a determinat și pe Carol să prefere aerul calm al aşezământului domnesc din dealul Cotroceniului.

Regele Carol I a caligrafiat în jurnal, laconic, cu rigoare germană, activitățile fiecărei zile, desfășurate împreună cu oficialii, cu oaspeții ori cu Regina Elisabeta, consoarta sa. Exprimând personalitatea lui, notițele sunt grăitoare și în privința eficienței pe care o țintea permanent, a seriozității și a corectitudinii sale proverbiale. Atitudinea Regelui Carol nu se schimba nici în familie, lucru cunoscut din scrierile Reginei Elisabeta și, ulterior, ale Reginei Maria.

„Niciodată nu a existat un Prinț Moștenitor atât de loial”, scria Maria despre soțul său. „Își asculta unchiul în toate, îl urma orbește, supunându-se tuturor cererilor lui, niciodată revoltându-se și întotdeauna gata să împace orice diferențe care ar fi apărut între bătrânul tiran și mine. Avea un rol ingrat și adeseori s-a aflat între ciocan și nicovală”, își amintea Regina Maria despre anii de tinerețe. Viața Principilor Ferdinand și Maria era dirijată în amănunt de Regele Carol, care nu îi considera suficient de maturi pentru orice decizie.

Plecând vara spre Sinaia, Principesa Maria dezvăluia bucuria infinită de a avea în curând intimitate, în așteptarea primului său cămin: „Pentru acest an, încă eram oaspeții Unchiului, dar mai târziu, chiar la marginea pădurii, a fost pregătită pentru noi o căsuță, un fel de cabană elvețiană extraordinară, care era numită „Foișorul”. Nando și cu mine ne-am bucurat foarte mult la gândul de a avea propria noastră casă.” (Maria, Regina României – „Povestea vieții mele”)

„Casele mele de vis”, celebrul eseu al Reginei Maria, publicat în anul 1930 în revista culturală „Boabe de grâu”, descrie locuințele copilăriei sale, palatele dragi sufletului, apoi oazele de frumusețe și refugiu create, conacele ori reședințele regale în care și-a exprimat viziunea artistică și arhitecturală.

Istoria noului palat regal de pe colina Cotroceniului începe odată cu atribuirea lui drept reşedinţă permanentă tinerei familii princiare moştenitoare: Ferdinand şi Maria. Dorind să schimbe stilul „Altdeutsche”, atât de drag în țara natală a Unchiului, principesa și-a pus în minte să amenajeze nonconformist câteva interioare și mai ales, să nu accepte nimic care ar întrista-o, precum decorul de la Castelul Peleș: „Nu m-am simțit acasă în camere atât de greoaie. Totul părea să fi fost pus la cale astfel încât să ascundă cerul, soarele.” Lucrările conduse de arhitectul francez Paul Gottreau s-au finalizat în anul 1895, dar, pe parcursul vremii, palatul şi-a modificat înfăţişarea de mai multe ori.

Încrezător în fineţea talentului ei artistic, Regele Ferdinand i-a acordat soţiei sale toată libertatea în decorarea interioarelor. Camerele în care suveranul şi-a impus propriile gusturi erau biblioteca, încărcată de rafturi cu cărţi rare, şi salonul de vânătoare.

Palatul Cotroceni era proprietatea statului, întreţinerea lui făcându-se prin subvenţie lunară pentru încălzire, iluminat şi întreţinerea parcului, însă cele mai multe obiecte decorative şi de mobilier au fost achiziţionate direct de Regina Maria sau au fost primite drept cadou de la rude şi de la prieteni, aşa cum reiese din corespondenţa sa şi din inventarele păstrate la Arhivele Naţionale ale României.

În liniştea interioarelor de la Cotroceni, cu rigoarea unui cronicar şi cu abilitatea unui psiholog, Regina Maria și-a aşternut gândurile în cele peste 100 de volume ale jurnalului. Caietele de amintiri alătură textelor fotografii unicat, făcute chiar de Maria, cu aparatul pe care îl deținea.

Amenajările peisagistice se întind pe 19 hectare de teren, grădina regală fiind creația specialiștilor Alice Martineau și Friedrich Rebhuhn. Regina însăși lucra cu mult drag, adesea putând fi zărită, printre arbuştii şi tufele de trandafiri, cu unelte de grădinărit în mâini, alături de Regele Ferdinand şi de fiica lor, Principesa Ileana.

„Lui Nando și mie ne plăceau florile. (...) Aceasta era o legătură nemaipomenită între noi, o punte prin care puteam întotdeauna să ajungem unul la celălalt, printre lucruri pe care nu le înțelegeam. Astăzi, încă îmi amintesc modul în care ținea florile în frumoasele lui mâini aristocrate; avea un fel deosebit de a le ține, ca și cum nu dorea să le rănească.”

După perdeaua vechilor arbori, grădina şi palatul poartă peste generatii, amintirea  Reginei care a pus în fiecare proiect emoție, îndrăzneală și pasiune. Maria, timidă și binecrescută, era exuberantă, suavă și puternică totodată. În freamătul sufletului de artist, a avut nevoie de răbdare ca să înțeleagă lumea cea nouă în care venise și de timp ca să se facă înțeleasă.

„Au trecut, de fapt, mulți ani până mi s-a permis să cunosc pe cineva mai îndeaproape”, se  destăinuia. „Aceasta mi-a făcut viața excesiv de singuratică și a fost unul dintre motivele pentru care mi-a trebuit foarte mult timp până să devin o româncă adevărată.” („Povestea vieții mele”)

Cotroceniul, primul cămin adevărat din ţara adoptivă, plămădit din basmele cu zâne ale unei tinere principese, trece lin peste veacuri, parcă dincolo de vis.

Filmul documentar pe care îl urmărim sâmbătă, 3 octombrie, la „Ora Regelui” este realizat cu participarea unor cercetători reputați de la Muzeul Naţional Cotroceni, Arhivele Naţionale ale României, Academia Română și Institutul Naţional al Patrimoniului.

Palatul Cotroceni este în prezent un spațiu care evocă istoria ansamblului arhitectural, neîntreruptă de 350 de ani, iar muzeul, dedicat evoluției României moderne și contemporane și, în același timp, valorificării artelor decorative românești, este deschis publicului de 35 de ani.

„Ora Regelui” se vede şi la TVR Internațional, tot sâmbătă, de la 15.30, iar TVR Moldova difuzează episodul joi, 8 octombrie, la ora 16.00.

Imagine: Mihai Covrig, Iulian Ene, Eugen Demetercă

Editor de imagine: Nicolaie Cernat

Producător: Lidia Voicu

Realizator: Diana Ilica

Sursa foto: Muzeul Național Cotroceni și capturi din filmare