Pictorul Silviu Oravitzan, profesor la Facultatea de Arte Plastice și Design a Universității de Vest din Timișoara, este invitatul artistei vizuale Ileana Ploscaru Panait, la „Biografii necesare”, în ziua Paștelui ortodox, 5 mai, la TVR Cultural, și în 8 mai, la TVR Internațional.

Un text de Ileana Ploscaru Panait, realizatoarea „Biografii necesare”

Într-o zi de primăvară timpurie, am ajuns la Timişoara, într-unul dintre cele mai minunate ateliere pe care le-am văzut vreodată. Este, de fapt, o casă frumoasă din Centrul Vechi, construită în 1780, ce are la mansardă un atelier mare şi luminos, premiat ca spaţiu arhitectural destinat artei.

Aici, printre obiecte de colecţie şi opere de artă, am fost primiți cu o cafea aromată, dulceţuri şi prăjituri de casă de Silviu Oravitzan şi soţia sa, care ne-au întâmpinat ca pe nişte vechi prieteni, la o întâlnire ce se lăsase aşteptată de prea mulţi ani.

Silviu Oravitzan s-a născut la Ciclova Montană. A urmat cursurile Institutului Pedagogic si pe cele ale Universității din Timișoara - Facultatea de Arte Plastice, pe care a terminat-o în 1963. În 1983, a plecat la Paris cu o bursă, invitat fiind de Grupul „Logos”, căruia i s-a alăturat mai târziu. În 1984, a obținut un alt stagiu, la Fundația „Peer Mattsson”, din Suedia. Timp de aproape un deceniu (1985 – 2006) a fost manager şi curator al Galeriei „Pro Arte” din Lugoj. Din 1997, a predat ca profesor-invitat la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice.

Silviu Oravitzan este creator al cărui portofoliu este atât de extins, încât nici nu mai poate fi citat fără a omite expoziţii, premii, participări, afiliaţii sau articole critice importante, pentru că el este acum o personalitate cu notorietate şi vizibilitate internaţională. Ba, am îndrăzni să spunem, este mult mai cunoscut la New York, Paris, Viena, Manchester sau Lisabona decât în România. De altfel, la New York a deţinut timp de mai mulţi ani şi o galerie de artă ce i-a purtat numele - Galeria „Oravitzan” – unde lucrările sale au fost prezentate constant publicului american.

Ileana Ploscaru Panait: Ştiu despre experienţa ta americană, dar aş vrea să ne întoarcem în ţară, pentru a evoca un moment important -expoziţia personală, de la Sala Dalles din Bucureşti, ce a avut loc în 1985. Spuneai că, după această mare expoziţie, punctată cu mai multe peripeţii, „ai dispărut” şi te-ai axat mai ales pe participările internaţionale.

Silviu Oravitzan: Da, am avut o serie de întâmplări nefericite. Discursul meu nu a prea plăcut. Cenzorii epocii nu priveau cu ochi buni direcţia în care mergeam. Şi, apoi, Festivalul Naţional „Cântarea României” era pe val, iar eu nu vedeam într-o lumină prea bună euforia asta colectivă, neprofesionistă.

Ileana Ploscaru Panait: Şi America?

Silviu Oravitzan: După 1989, am plecat acolo. Fiul meu este medic, stabilit de multă vreme în Statele Unite. Am avut zece ani o galerie de care m-am ocupat. Dar, ce vreau să spun... momentul culminant pentru mine a fost expoziţia de la Muzeul de Artă Catolică, al doilea după Vatican. Am fost invitat să-mi expun lucrările alături de Salvador Dali. În aceeaşi sală. O antiteză. Asta m-a pus pe orbită.

Silviu Oravitzan este considerat un artist reprezentativ pentru anii ’60 - ’70. Trăind în vestul ţării, a avut o altă deschidere către arta occidentală şi experimentele ce îşi făceau loc şi în arta românească a acelor ani. Dar, paradoxal, de la lecția cosmopolită a modernismului, a abstracționismului artei secolului XX – care se regăsește în lucrările sale de început, dar subtil și mult transformat – a ajuns într-un punct neaşteptat: în sfera artei răsăritene creștin-ortodoxe, dincolo de canoanele picturii religioase, într-o mărturisire de sine din care răzbate certitudinea unei existenţe şi a unei energii nemăsurabile.

Ileana Ploscaru Panait: Ce te preocupă în primul rând?

Silviu Oravitzan: Pe mine m-a preocupat - şi continui în acest sens - un anumit chip al luminii. Tot ce fac eu ţine de cultura simbolică, adică operez cu patru simboluri fundamentale: pătratul, cercul, crucea şi centrul. De fapt, până la Renaştere, ele sunt semnificative în toate marile culturi ale lumii.

Ileana Ploscaru Panait: Ce este acest chip al luminii?

Silviu Oravitzan: Este un dat. Este transmis de chipul Mântuitorului și al Maicii Domnului, pe care le vedem în icoanele bizantine. Şi mai e ceva. Mozaicurile bizantine executate din mii de mici bucăţele tăiate manual, ale căror faţete reflectă lumina ca nişte oglinzi. Această vibraţie permanentă împresoară şi pulverizează şi forma şi privitorul. Rămâne doar Lumina, care nu este o lumină oarecare, exterioară, ci lumina Taborului.

Ileana Ploscaru Panait: Care este deosebirea dintre percepţia celor din Vest faţă de cea a celor din Est?

Silviu Oravitzan: Pentru civilizaţia occidentală, totul este o naraţiune. O poveste impresionantă. O ilustraţie bine realizată de mari genii ale picturii şi sculpturii. Pentru noi, cei din est, este Christos Înviat. Partea sublimată exprimată în icoane. Lumina christică.

Ileana Ploscaru Panait: Şi cum realizezi aceste lucrări cu o încărcătură spirituală atât de profundă?

Silviu Oravitzan: Îţi arăt câteva exemple. Am făcut o miniatură după Tetraevangheliarul lui Petru Rareş. Un labirint. Folosesc o ştanţare după acest desen, pe care l-am modificat în mii de variante, mărimi, materiale, culori. În fiecare zi.

Ileana Ploscaru Panait: E ca o incantaţie fără sfârşit. Un ritual.

Silviu Oravitzan: Da. Şi de fiecare dată este altceva.

Cine se apropie cu atenţie de arta sa poate repera cu propriile simţuri o linişte profundă şi luminoasă, o stare de pace mântuitoare, o participare afectivă la taina lumii, un echilibru interior, ce nu mai reacţionează la impulsurile chinuitoare ale unei lumi în agonie. O reîntoarcere la rost, la valoarea primordială a vieţii, la simplitate, la trăire în echilibru cu sine şi cu tot ce ne înconjoară. Silviu Oravitzan le construieşte pe toate acestea prin mijloacele expresive ale artei şi ale unei spiritualităţi elevate, ce ne pot fi atât de familiare dacă suntem deschişi spre o lume întoarsă la rosturile ei fireşti.

Imaginea Crucii repetată în variaţii infinite, Lumina, Rugul Aprins, potirul Împărtăşaniei, veşmintele şi obiectele liturgice, broderiile strălucitoare, borangicurile şi cămăşile apostolice, ierarhiile, heruvimii, ceasul utreniei, masa din cer şi câmpurile celeste, lumina în lumină, cărările de lumină, rugăciunile, ploile de aur, picurii şi peceţile de lumină, centrul şi oul dogmatic sunt teme ce revin obsesiv în creaţia sa curentă. În tehnici grafice de multiplicare, ce sunt înnobilate mai apoi cu foiţă de aur nuanţat, miniaturi cu o savantă ţesătură liniară ce aduce aminte de manuscrisele de tezaur, tehnici mixte pe hârtie manuală sau pânză, într-un format de preferinţă pătrat sau romb, ce se poate multiplica la scara unui perete sau se poate reduce la un accent minuscul, dar puternic vizual, suprafeţe vibrate de mozaicuri ce strălucesc la fiecare schimbare de lumină, alternanţa atât de variată a dominantelor de culoare, care exprimă de fiecare dată o simbolistică şi un mesaj aparte, suprafeţe ample pictate în aur – culoarea sacră - și albastru sau roşu imperial, panourile sculptate în lemn traforat – toate acestea oferă o cheie de lectură ce poate fi receptată de un spirit treaz şi empatic la înţelesurile lumii.

Ileana Ploscaru Panait: Crezi că este necesar un exerciţiu al privirii, o educaţie a înţelegerii sau e o stare de spirit, o empatie pe care unii o au, alţii, nu?

Silviu Oravitzan: Există o inteligenţă şi o cultură a mâinii care execută, dar şi a privirii şi, prin asta, a sufletului. O icoană te impresionează nu doar prin măiestria cu care artistul a pictat-o, ci, mai ales, prin ce transmite, prin ceea ce este dincolo de ea, nevăzut cu ochii fizici. Şi asta te face să te închini în faţa ei.

Ileana Ploscaru Panait: Trăim într-o epocă desacralizată?

Silviu Oravitzan: Da. Oamenii nu mai au exerciţiul de a-şi pierde umorile sinelui şi să aibă o legătură în afara lor cu sacralitatea. Rămân închişi în propria substanţă, în sinele lor pământesc şi atât.

Ileana Ploscaru Panait: Şi artiştii?

Silviu Oravitzan: Un artist nu este începutul şi sfârşitul, cum cred unii. Este un creator, e adevărat, dar nu este Creatorul. El poate fi excepţional doar în cazul în care este un foarte bun conducător, dacă are substanţă şi energie. O energie pe care s-o primească în sine, s-o conştientizeze, s-o şlefuiască şi s-o dea mai departe, amplificând-o. Asta este, după mine, un artist.

Lucrările lui Silviu Oravitzan se citesc într-o integralitate care îşi asumă un anumit cod de percepţie bazat pe unitatea de concepţie. Ele nu pot sta singure, una câte una, ci compun întotdeauna un ansamblu cu semnificaţii mult mai profunde, în care coexistă firesc pictura parietală şi obiectele dispuse spaţial. Este o prezenţă ce se multiplică, se dezvoltă în toate direcţiile, atotcuprinzătoare, parcă infinită, iar lumina cerne pe deasupra lucrurilor, integrându-le, schimbându-se din fiecare unghi din care sunt privite. Şi nu ne referim aici la o lumină accidentală, fluctuantă, exterioară, ci la o lumină ce răzbate din interior.

Discursul plastic impune o căutare a întregului şi a fragmentului, în egală măsură, un labirint şi un centru, un drum iniţiatic într-un crescendo dirijat, care are ca rezultat un perete–altar, ce acoperă întreg fundalul. Expoziţia permanentă „Spaţiile Oravitzan”, de la Bastionul Maria Theresia din Timişoara, este o sinteză a creaţiei şi a credinţei creştine profunde a artistului.

Lumea lui Oravitzan ne arată, fără tăgadă, că există o ordine superioară, un principiu ordonator şi unificator pe care nu-l putem atinge, dar pe care îl putem simţi, iar Silviu Oravitzan pare că este unul dintre puţinii artişti care a înţeles dimensiunea universală a creaţiei divine şi se dăruiește în încercări neîntrerupte de atingere a Luminii necreate.

*** Emisiunea poate fi urmărită la TVR Cultural, duminică, 5 mai 2024, de la ora 23:00 (în reluare sâmbătă, 11 mai 2024, ora 08.00); la TVR Internaţional, miercuri, 8 mai 2024, ora 23:50.