TVR Cultural a redifuzat, în 7 iulie, dialogul artistei vizuale Ileana Ploscaru Panait cu sculptorul Costel Iacob, înregistrat în cadrul emisiunii „Biografii necesare”.

 

Un text de Ileana Ploscaru Panait, realizatoarea „Biografii necesare”

Dacă nu l-aş cunoaşte pe Costel Iacob de atâţia ani, aş spune că am descoperit recent unul dintre cei mai dăruiţi făuritori ai poveştilor lumii. Într-un joc şăgalnic şi serios, ce stimulează imaginaţia imediat ce păşim în atelierul din Bulevardul Carol sau în sala de expoziţii de la Galeria Simeza, unde se poate vizita cea mai recentă expoziţie personală, am regăsit acelaşi spirit ludic, gata să depene poveşti care mai de care, ce nu pot lăsa pe nimeni indiferent, căci ce poate fi un artist, dacă nu acea conştiinţă trează, care poate descifra - uneori cu umor, alteori cu sarcasm şi cu intuiţie tăioasă - misterele lumii, aşa cum le percepe el.

Ce altceva sunt poveştile, decât pilde de înţelepciune, spuse cu o acordare firescă a artistului la ceea ce se petrece în jurul său? Ceea ce îl deosebeşte, însă, pe Costel Iacob este putinţa de a le da viaţă într-un mod cu totul neaşteptat, prinzându-ne pe noi, ceilalţi, într-un farmec fără egal.

Din 1985, el participă constant la expoziţiile de grup în ţară – peste 61 de expoziţii anuale importante - sau în străinătate. Sunt de amintit invitaţiile de a expune sculpturile sale la „Wooster Street” Gallery, New York (SUA), „Salon International d’Art”, Séte (Franţa), Academia di Romania, Roma (Italia), Saga, Grand Palais, Paris (Franţa); „Moderne Kunst” Gallery, Erlangen (Germania).

Demersul său artistic a fost răsplătit cu premii precum Premiul Salonului de Artă Bucureşti, secţiunea „Timpul ca metaforă” (în 1999), Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru Ambient – Instalaţie, ArTuborg şi Premiul pentru Metal, Bienala de Arte Decorativă Bucureşti (în 2001). În 1994, a primit bursa din partea Fundaţiei „Giorgio Cini” din Veneţia (Italia).

Ileana Ploscaru Panait: Ai fost plecat în Statele Unite. Cum a fost experienţa aceea?

Costel Iacob: Am fost invitat de o galerie. Lucrările mele au fost apreciate şi am fost foarte bine primit, dar, acolo, lucrurile stau foarte diferit. Nu există colegi, prieteni, bucuria de a fi împreună, de a trăi, de a împărtăşi. Totul este o afacere şi un interes. Am stat o vreme. Nu m-am putut adapta. Mi-am zis că nu-i pentru mine starea aceea permanentă de tensiune, de competiţie. Este şi ea bună până la un punct, dar nu se poate ca toată viaţa să ţi-o trăieşti în felul acela, aşa că m-am întors şi m-am apucat de lucru. Şi am expus în continuare în străinătate, dar fără intenţia de a mai rămâne nicăieri.

Costel Iacob pare un maestru vrăjitor. Lumile revelate de el au ceva din onirismul ce aduce aminte de filmele lui Georges Méliès - magician, actor şi regizor francez care a imaginat soluţii tehnice inovatoare, el fiind inventatorul trucajului cinematografic, în perioada de început a cinematografului mut. Sculpturi nonconformiste, compuse din fragmente de mecanisme sau de mobilă veche ce au căpătat noi semnificaţii, se descoperă, încetul cu încetul, pe măsură ce privirea parcurge lucrarea.

Ileana Ploscaru Panait: Ştiu că ai perseverat, după câte ştiu, timp de şapte ani, până ai intrat la facultate.

Costel Iacob: Aşa este. Erau foarte puţine locuri. Patru, cinci pe an şi sute de candidaţi. Se intra foarte greu, nu ca acum. Am dorit mult să fac meseria asta. De câte ori am ratat, am învăţat câte ceva. A fost un timp al maturizării.

Ileana Ploscaru Panait: După facultate, unde ai învăţat tehnici diverse şi cum să lucrezi cu diverse materiale? Ce anume te-a atras cel mai mult?

Costel Iacob: Am cioplit în piatră o vreme. Am mers prin tabere, dar, până la urmă, nu am simţit că mă reprezintă. Încă mai am în atelier nişte lucrări de atunci. Uneori, sunt nostalgic şi mă gândesc că, dacă sănătatea mi-ar mai permite, aş mai vrea să mai sculptez în piatră.

Ileana Ploscaru Panait: Şi metalul?

Costel Iacob: Între mine şi generaţia mea de colegi a intervenit o ruptură. Ei au continuat pe linia aceea, eu am încercat o sculptură de alt tip. M-am eliberat de volum şi am lucrat cu lumina. Aşa au apărut obiectele, mecanismele care îmbină forma cu elementele cinetice, cu golurile, spaţiile dintre elementele constitutive. Am simţit nevoia de a lucra aerisit, lucrarea să lase umbre, să se mişte, să aibă chiar o tentă grafică, scenografică.

Zeci de piese din alamă, bronz, fier, arcuri şi şuruburi, robinete şi corzi de vioară, picioare de mese sau coarne curbate de cuiere vechi, bucăţi de lemn fasonate cu grijă, pe suprafaţa cărora se simte urma inciziei de daltă sau patina colorată cu ceară, aduc în faţa noastră un univers ce pune pe gânduri.

Mecanismele nu măsoară neapărat timpul, ci sensul ascuns al întâmplărilor vieţii. Costel Iacob nu deconspiră o cronologie istorică, ci un sentiment profund, o subiectivitate pe care ţine s-o protejeze de indiscreţii şi interpretări abuzive. Nu se ascunde în atelier, ci se retrage discret pentru a avea liniştea necesară creaţiei, răgazul de a şlefui până la perfecţiune un anumit element ce trebuie să reflecte un gând, o poezie vizuală. Nu este un somn al conştiinţei, ci o trezire a ei, prin acţiunea artistului care ne scoate din scara istoriei şi ne arată, sublimat, semnificaţia urmei pe care o lasă aceasta în conştiinţa proprie.

Nevoia lui Costel Iacob nu se opreşte la propria percepţie, ci la semnalul pe care îl lansează tuturor acelora care nu doar „aud”, ci şi „ascultă”. „Timpul îngheţat” și celelalte proiecte ale sale nu sunt o rămânere în proiect, ci o analiză subtilă şi meşteşugită cu răbdare. Am descoperit în atelierul lui o asemenea varietate de obiecte şi instrumente de lucru, încât, chiar mă întrebam cum îşi face loc printre atâtea „nimicuri” - ar spune unii - pentru a scoate la iveală lucrările minunate pe care doream să le vedem.

După patru ani de trudă rodnică în atelier, am văzut, cu coada ochiului, trecând grăbit prin faţa Galeriei Simeza, un afiş impunător ce anunţa expoziţia „Scrinium Curiositatum”, semnată de Costel Iacob. Aveam să descopăr pe simeze un adevărat bestiar fosil. Nu, nu este o etalare arheologică, ci o serie de artefacte ce ne trimit într-o lume de la începuturi, reinventată de la zero de Costel Iacob.

Ileana Ploscaru Panait: Ştii cum te percep eu? Ca pe un artist discret, care nu iese în public într-un mod spectaculos. La tine, apariţiile sunt ghidate de decenţă, de un demers îndelung cumpănit, cum este şi cea mai recentă expoziţie de la Simeza. Mai găseşti noi resurse?

Costel Iacob: Nu lucrez uşor. Trebuie să văd în mintea mea lucrarea, aşa cum va arăta ea la final. Deşi e doar o proiecţie, piesa respectivă trebuie să-mi fie foarte clară ca intenţie. Apoi, caut materialele necesare şi mă apuc de lucru. Lucrez greu. Sunt multe piese mici. Trebuie să torn în forme, trebuie finisate. Abia când sunt pe deplin mulţumit pot spune că am terminat. Le adun şi deschid o expoziţie.

Ileana Ploscaru Panait: Şi expoziţia de acum? Este foarte diferit de tot ce am văzut până acum.

Costel Iacob: Asta am şi vrut. Pentru ce vedem aici, am lucrat cam patru ani neîntrerupt.

Cu fineţe şi migală în materiale moi, de gips patinat şi colorat sau în terracotta arsă, de un ocru-cărămiziu specific ceramicii, sculptorul a adus la lumină fiinţe grele ale pământului, amfibii ciudate ale apei sau insecte trasparente şi delicate ale văzduhului, într-un spectacol total al simţurilor, pentru că relaţia cu exponatele nu era doar cea a privitorului în contact vizual cu lucrarea, ci şi auditivă, prin zgomotul regulat al picăturilor de ploaie, sugerând mediul umed, acvatic, din care s-au născut primele forme de viaţă şi olfactiv, prin mirosul subtil al parfumurilor de interior, create special pentru această ocazie.

Scenografia expoziţiei deconspiră, pe de-o parte, fragmente mici ce compun o lume miraculoasă, mult peste puterea omului de cuprindere, şi, pe de altă parte, o serie de vietăţi supradimensionate ce provin din acelaşi microcosmos, dar care, printr-o mărire la o asemenea scară, ne obligă la o altă raportare faţă de realitatea imediată.

„Îmi plac fosilele astea imaginare. Nu au nicio valoare ştiinţifică. Sunt anatomii inventate. Mi-a plăcut şi materialul, gipsul are o fineţe, o căldură, un fel de a interveni asupra lui foarte rafinat. Te lasă să lucrezi în cele mai mici detalii. Apoi pământul ars. Culoarea lui. Aspectul rugos, urma focului care l-a copt ca pe o pâine. Apoi, formele în care am turnat. Pozitivul şi negativul. Am săpat în lut. Şi cele trei gângănii din lemn care merg foarte bine cu ce am expus pe pereţi. Deşi sunt piese mai vechi, ele se potrivesc foarte bine aici”, arată Costel Iacob.

Un visător ce ar fi vrut să zboare cât mai sus, să vadă lumea printre nori, ca formă a celei mai preţioase libertăţi, Costel Iacob face în fiecare zi din atelierul său aparent supraaglomerat un adăpost. Un loc în care încap, înghesuindu-se, visuri şi călătorii imaginare, îngeri şi demoni, falşi profeţi şi vietăţi necunoscute, puse în mişcare de mecanisme ascunse ce funcţionează numai el ştie cum, lumi bizare telurice sau diafane, toate vibrând la atingerea sa. Este o lecţie a întoarcerii la ritmul firesc al lumii, la semnificaţii ce se citesc printre rânduri, la exerciţiul înţelegerii, al bucuriei şi al apropierii de cel de lângă noi, iar Costel Iacob ştie cum să spună, prin lucrările sale, pilde despre ştiinţa de a trăi.

Ileana Ploscaru Panait: Eşti un artist consacrat: expoziţii, premii, atelier, ai publicul tău. Care crezi că este locul tău printre colegii de generaţie şi nu numai?

Costel Iacob: Cred că sunt singular. N-o spun nici cu rea-voinţă, nici cu orgoliu. Sunt pe un drum pe care merg singur.

 

***

Premiera:

• TVR Cultural: duminică, 28 aprilie 2024, de la ora 22.02; reluare sâmbătă, 4 mai 2024, ora 08.00
• TVR Internaţional: miercuri, 1 Mai 2024, ora 23:50.