Povestea memorabilă a lui Catrinel Gelles, fostă jurnalistă la Secția Română de la Radio Deutsche Welle din Köln, vă este prezentată într-un interviu de excepție, realizat de Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVRi.

Pe Catrinel Gelles am cunoscut-o la București, cu ocazia primei ediții a proiectului româno-german "Pe urmele istoriei", din 2012. Am rămas penpals pentru că aveam pasiuni comune, iar istoria, turismul, călătoriile, fotografia, dar și emisiunile mele au constituit subiectul schimbului nostru de mailuri de peste ani. Pentru că a lucrat vreme îndelungată la DW, ne-am reîntâlnit cu prilejul filmărilor pentru reportajul "Amintiri de la Radio Deutsche Welle" (TVR Internațional, 2015). Descendentă a unei familii de intelectuali moldoveni, Catrinel Gelles este posesoarea unor amintiri din trecute vremuri românești, cu întâlniri, fapte și personalități, care nu ar trebui date uitării... Sunt amintiri pentru generațiile viitoare și, poate, istoria celor de mâine.

Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVRi: La vremuri de criză, în absența liberei circulații, este mai dificil pentru un jurnalist să se exprime și să se facă util. Cu excepția știrilor, evident. În mediul virtual, care tinde să ne înlocuiască realitatea, penetrează mai ușor manipularea, știrile false, teoriile conspiraționiste... Ce părere aveți, ca fost jurnalist, despre acest nou tip de (non)relații sociale și de comunicare, când preferăm să schimbăm, prin mail sau social media, clipuri, glume, fotografii, informații, totul devenind viral și dependent de numărul de accesări?

Catrinel Gelles: Cred că, din cauza pandemiei, ne aflăm, cu toții, sub șocul trezirii la o realitate pe care nu vrem să o acceptăm. Cum am putea oare? Niciodată nu ne-am gândit că ni s-ar putea întâmpla o asemenea grozăvie.

În privința întrebării dvs., pot spune că este vorba despre un cu totul alt mod de comunicare. Eu am avut norocul să prind, în cei 28 de ani cât am lucrat la Radio Deutsche Welle, o perioadă de totală libertate, cuvântul de ordine fiind doar obiectivitatea. Nu am primit indicații și sugestii de cum ar trebui să tratăm temele propuse. Am prins, din 2007, și o scurtă fază de schimbare fundamentală datorată noilor posibilități de comunicare. Odată cu această schimbare s-a format și o nouă generație de jurnaliști pricepuți în a mânui cu rapiditate tehnicile noi. S-a produs și o modificare vădită în stilul de a scrie, care a devenit concis, în parte telegrafic, fără spații suplimentare pentru comentarii sau expuneri personale. Fără opiniile comentatorilor, unii dintre ei excelenți lideri de opinie, totul devenind, cel puțin pentru mine, neinteresant.

Dintr-odată, ți-ai dat seama că timpul tău a fost depășit de accelerarea dezvoltării tehnice și că, de fapt, nici nu mai doreai să comunici în acest fel. Astăzi trebuie să consulți foarte multe surse pentru a reuși să-ți faci o părere obiectivă despre temele abordate. Se lipesc etichete fără argumente, se manipulează, se aduc învinuiri de intenții necurate, fără probe. A dispărut rigoarea și eleganța de stil, calități care, după părerea mea, ar trebui recuperate cât mai curând.

Eu am avut șansa să realizez, vreme de mai bine de 10 ani, o emisiune de sfârșit de săptămână intitulată "Germania, țara turismului". În afară de faptul că m-am ales cu o bibliotecă suplimentară valoroasă, am avut ocazia să călătoresc printr-o Germanie necunoscută multor germani, care începuseră să plece pe meleaguri îndepărtate, fără să-și cunoască țara și istoria.

Revenind însă la starea actuală, lumea este îngrijorată și frustrată. Cui să dea crezare? Prea multe păreri repetate de dimineață până seara, cu  puține motive de speranță. Deocamdată suntem prizonierii acestei pandemii globale și trebuie să avem răbdare și să vedem ce se întâmplă mai departe.

Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVRi: Știu că v-ați născut la Iași, apoi v-ați mutat împreună cu familia la București. Ce amintiri ați lăsat în urmă? Și vă întreb acest lucru pentru că am aflat că lucrați la o carte de memorii.

Catrinel Gelles: În primul rând, vă mulțumesc pentru serialul dvs. „Pe urmele istoriei", seria a VI-a, filmat la Iași, orașul în care m-am născut acum 76 de ani.

În Iași, la Bucium, bunicii mei, profesorul universitar Dimitrie Gheorghe Cădere, mineralog cu doctorat la Viena și soția lui, Maria Cocea, și ea profesoară universitară de chimie, au avut o vie de pomină, unde venea toată floarea cea vestită a elitei ieșene, la o vorbă și un pahar de vin deosebit. Frații Teodoreanu, poeții George Lesnea și Mihai Codreanu, precum și alte personaje cunoscute ale Iașiului interbelic au trecut pe acolo.

Bunicul meu, geologul Dimitrie Gheorghe Cădere, a fost profesor, autor de manuale didactice și a publicat studii și lucrări în domeniul mineralogiei, geologiei, științelor fizico-chimice. Născut în 1874, s-a remarcat prin cercetările geologice realizate în Dobrogea. A fost profesor la Catedra de Mineralogie și Petrografie de la Facultatea de Științe a Universității "Al. Ioan Cuza" din Iași. Cred că poate fi considerat unul dintre precursorii turismului de la noi, deoarece, la inițiativa sa, a fost construită prima cabană-adăpost de pe Muntele Ceahlău, în anul 1912. În 1939, totul părea promițător pentru clanul Căderilor care reușiseră să se ridice, plecând din satul Buhalnița de pe Valea Bistriței, cu burse de merit la studii, în străinătate. Bunicul meu, la Viena, fratele lui, Victor Cădere, profesor de drept și ambasador, la Paris.

După război, părinții și familia s-au mutat la București, dar tot timpul au dus dorul orașului cu șapte coline. "La Hanul doctorului Cădere", cum și-a intitulat George Lesnea o poezie în cinstea tatălui meu, trăgeau toți ieșenii cunoscuți, prin trecere în București. Tata urma tradiția familiei și la noi, la masă, mâncau de prânz toți cei care, după război, nu și-au mai găsit rostul. Adesea venea și Păstorel Teodoreanu și se punea la vorbă cu unchiul meu, avocatul Lucu Dumbravă, amândoi oameni de spirit și de replică. Când a murit Păstorel, tata i-a pus în sicriu ultima sticlă salvată din via de la Iași, ca semn al unor vremi dispărute. M-am bucurat să revăd în filmul dvs. monumentele ieșene restaurate. Andrea, fiica mea, a rămas uimită, având impresia că în România totul este pierdut. Ea mi-a spus: "Cum, așa de frumos și curat este Iașiul?".

Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVRi: Dincolo de dragostea pentru Iași și de amintirile primei tinereți, în ce împrejurări ați emigrat?

Catrinel Gelles: După ce am terminat liceul la Școala Centrală, m-am înscris la Facultatea de Istorie pe care am absolvit-o în 1966. Am lucrat apoi, spre norocul meu, la "Colecția de Artă Comparată", condusă de Alexandra Slătineanu, fiica fostului ambasador Al. Lahovary, care cutreierase în copilărie Europa și care, împreună cu soțul ei, Barbu Slătineanu, a adunat o minunată colecție de ceramică și de autentică artă țărănească.

Pe vremea când am lucrat la "Colecția de Artă Comparată", mai  trăiau o parte din deținătorii colecțiilor private, d-na Nottara, d-na Marinescu, d-na Stork. Colecția unde lucram eu depindea administrativ de Muzeul Municipiului București. A fost o scurtă perioadă de a cărei valoare mi-am dat seama abia mai târziu, căci am trăit zilnic lângă oameni deosebiți, iubitori de artă și frumos, care știau să-și aranjeze interioarele combinând obiecte de valoare colecționate din diverse culturi și colțuri de lume. Până astăzi am rămas un mare fan al colecțiilor de artă private. În 1969 m-am mutat la Editura Enciclopedică, devenită mai târziu Editura Științifică și Enciclopedică. În februarie 1977 am ajuns împreună cu fiica mea de șase ani în Germania. Aveam 33 de ani și o lume complet necunoscută îmi stătea în față. Când am ajuns la Weimar, am spus ca Iașiul este Weimarul României, locul în care au trăit, de-a lungul timpului, spirite înalte și creatori de exceptie.

Ca să pot rezista loviturilor vieții și pentru că îmi place să-mi aștern gândurile și să traduc, am scris zilnic în ultimii ani. De mult, familia și prietenii mă bat la cap să scriu și să scot o carte de amintiri. În 1996 am scos un volum de poezii numit "Pe cine să iert?".

Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVRi: Știu că ați lansat această carte de versuri la Cercul Cultural DIALOG din Köln. În Germania funcționează numeroase asociații care perpetuează legăturile româno-germane. Este și cazul Cercului DIALOG. Ce ne puteți spune despre această asociație din Köln?

Catrinel Gelles: Cercul româno-german DIALOG a împlinit 22 de ani de activitate neîntreruptă. Asociația a fost înființată la inițiativa soților Timoschenko, Alexandru și Renate Göckler Timoschenko. Fără niciun sprijin financiar, soții Timoschenko au organizat, de-a lungul acestei perioade, cam 5-6 întâlniri anuale pe teme sugerate de participanții la conferințe sau cu prezentări datorate, în parte, celor doi soți. Aș aminti aici conferința prezentată de d-na Renate Timoschenko (care, în țară, a fost redactor la "Neuer Weg") despre ultimii supraviețuitori sași ai lagărelor de muncă forțată din Donbas și Siberia, mărturii autentice, unice, trăite de cei reîntorși în România, după ani de teribile suferințe în Uniunea Sovietică.

Temele abordate la întâlnirile Cercului Cultural din Köln au fost dintre cele mai diverse, de la bisericile fortificate din Transilvania și Memorialul de la Sighet, la cenzura comunistă și calvarul basarabenilor sau de la Mitteleurope, la Mihai Eminescu, Paul Celan ori Carmen Sylva. Tot aici mi-am lansat și eu volumașul de versuri "Pe cine să iert?", apărut la Editura Vinea din București, cu o prefață de Constantin Crișan și o cronică semnată de Nora Iuga.

Interviu realizat de: Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional

***********************************************************************************************

ÎN LOC DE EPILOG

În timpul redactării acestui material, am primit de la Köln, vestea teribilă că domnul Alexandru Timoschenko, fondator al Cercului Cultural DIALOG, a pierdut lupta cu boala COVID-19, după mai multe săptămâni de spitalizare.

Dumnezeu să-l odihnească!

Publicăm scrisoarea de adio trimisă de soția și familia sa tuturor prietenilor și membrilor acestui cerc româno-german. (S.G.)

Dragilor mei prieteni ai DIALOGULUI și ai lui Alexandru,

Am pierdut pe cel mai bun soț din lume și pe cel mai bun părinte al copiilor noștri, Kathrin și Alex. Încă nu realizăm că a trecut la cele veșnice, nu vrem și nu putem crede asta, deși am fost lângă el cu toții când a adormit pentru veșnicie.

Este o pierdere imensă, cine l-a cunoscut știe ce om minunat a fost, erudit fără să epateze, un om cu cultul prieteniei peste mări, țări și timpuri. Un om cumsecade care n-a făcut vreun rău cuiva. Un drept credincios și nu fățarnic, credea în Dumnezeu cu o tărie de admirat și ca un model pentru noi. Avea darul și harul prieteniei.

Am sperat într-o minune care nu a mai avut loc. Am sperat până în ultima zi că se întoarce la noi, cu un zâmbet, o vorbă bună, o încurajare. El mi-a fost un sprijin destoinic 38 de ani, am avut o căsnicie fericită de 36 de ani.

Mulți dintre voi v-ați rugat pentru el de când a fost internat la spital, dar Dumnezeu a hotărât să îl aibă în preajma lui. Îmi este greu să scriu despre Alexandru la forma trecută…

Iubirea lui pentru noi era nemărginită și nu îl vom uita niciodată. Nu ne rămâne decât să îl pomenim de acum încolo ca un om vrednic și modest ce a fost. Îi vom fi recunoscători întotdeauna pentru ce a făcut pentru noi, fără ezitare, în orice clipă el ne ajuta. Am învățat foarte multe de la el. Nu era domeniu în care să nu știe ceva. A avut o ținută intelectuală și morală demne de urmat, era generos și încrezator în viață. El era optimist când eu vedeam numai chin și tristețe în jur. Cine mă va ridica în zilele negre ce urmează?

Vă salut cu drag pe toți si vă rog să-l pomeniți din când în când pe dragul de el, Alexandru, Alex, Sandu, Timo, Sașa, Sănducu. Știți că DIALOGUL era marea lui pasiune, se bucura să vă întâlnească la Academia Melachthon, să vă împărtășească din știința și cunoașterea lui și să aducă în fața dumneavoastră referenți valoroși.

Vă rog frumos să nu-mi luați în nume de rău acest mail ca o lauda deșănțată a soțului meu. În inima noastră trăiește mai departe așa cum l-am descris.

Suntem zdrobiți de durere.

Cu drag,

Renate Timoschenko și copiii, Kathrin și Alex

19.05.2020, Köln