Elena Dinu a prezentat, la Reportajele TVRi, povestea Oanei - românca plecată în Noua Zeelandă.

UPDATE: Ediția emisiunii din 30 august este disponibilă online pe TVR+

Noua Zeelandă este locul în care a purtat-o destinul pe Oana. Ţinutul pare desprins din cărţile lui Jules Verne.

A trebuit să taie în două cerul bătrânului Pământ până la antipozi şi a trebuit să se încadreze în cerinţele impuse de Noua Zeelandă pentru a se stabili în această ţară. Nu pare că i-a fost greu. Generaţiile acestui început de secol au sublimat graniţele culturale şi se mişcă liber în spaţiu şi timp.

Cer nou şi pământ nou spune în Biblie. Este. Îl trăim. Ne trăieşte şi ne transformă în fiinţe libere capabile să vieţuim oriunde în această Lume Nouă căreia îi aparţine mai mult decât crede interlocutoarea mea.

OANA

M-am născut şi am copilărit în Bucureştiul anilor ’80. Încă de la început viaţa mea s-a împărţit între contraste şi lumi diferite, între un cartier gri de blocuri bucureştene şi casa boierească de pe bătrânul bulevard Lascar Catargiu, între şcoala de beton şi curte asfaltată şi şcoala de balet acoperită de iedera doamnei Simian, între îndoctrinarea oficială şi discuţiile dizidente de acasă. Am crescut ca majoritatea copiilor Bucureştiului acelor ani, jucându-mă mult, citind mult, visând mult.

Iar în anii ’90, asemenea multora din generaţia mea, am fost “copil de piaţă” - Piaţa Universităţii.

Când tinerii se împărţeau în “depesisti” şi “metalisti” eu eram metalistă, deşi în secret îmi plăcea mai mult Depeche Mode. Motivul?! Desigur un baiat de care eram îndrăgostită.

Cei mai frumoşi ani din cei 12 de şcoală au fost ultimii doi ani de liceu de la Sf Sava. Era o atmosferă efervescentă, se citea mult, se discuta aprins, se cânta la chitări şi se chiulea în Cismigiu.

Cam atunci am decoperit concertele săptămânale de la Ateneu şi cinemateca de pe strada Eforie.
Am ales să urmez facultatea de Litere pentru că îmi plăcea să citesc şi să văd filme. Şi cam asta am continuat să fac toţi anii studenţiei - cu preţul câtorva restanţe.

Eu niciodată nu mi-am dorit să plec din România. Eram fericită. Am avut tot felul de job-uri mici pe perioada facultăţii, dar primul job serios a fost în 2005 cel de PR, la o firma de curierat. Am coordonat atunci un proiect de re-branding pentru ei şi am învăţat enorm.  Apoi am lucrat mulţi ani (on and off) pentru Asociaţia Ovidiu Ro înfiinţată de Leslie Hawke şi Maria Gheorghiu. A fost experienţa profesională care m-a definit, m-a stimulat, m-a epuizat, m-a bucurat, m-a provocat cel mai mult.

În 2011 am plecat împreună cu o prietena în Anglia să vizităm pentru câteva zile Mănăstirea de la Essex, întemeiată de părintele Sofronie, despre care auzisem atât de multe.

Oricât de nepotrivit ar fi să te îndrăgosteşti într-o Mănăstire, totuşi acolo l-am întâlnit pe Nicholas, care venise din Noua Zeelandă să îşi viziteze familia din Anglia. O luna mai târziu el venea în Romania. Şi după încă şase luni ne căsătoream într-o bisericuţa mica din Bucovina.

Aşa a început perioada neo-zeelandeză, care a adus cu ea cea mai grea ruptură, cel mai spectaculos nou început, cele mai adânci doruri, cele mai frumoase apusuri de soare la marginea oceanului, cele mai dureroase renunţări şi cele mai neaşteptate şanse.

Când am plecat din România am întâlnit, în timpul escalei la Hong Kong, o turcoaică bătrână şi foarte înţeleaptă care mi-a dat un sfat foarte preţios când a auzit că tocmai mi-am părăsit ţara. Mi-a spus: ”Ţine minte, să fii nefericită e cea mai facila alegere.”

Trăiesc aşa cum de fapt m-am antrenat de o viaţă - împărţită între două lumi.

Ce are ea special ... urmează să vedeţi în ediţia de sâmbătă la Reportajele TVR Internaţional.

***

Emisiunea poate fi urmărită și pe TVR+, pe tabletă sau mobil.

Descărcați aplicațiile TVR+ pentru IOS și Android!