Suntem departe, dar uimitor de aproape, îmbrățișați de dor și de grija față de ceilalți. Poate că asta este principala lecție pe care o învățăm cu toții: eu devine nesemnificativ, dacă nu este în relație cu noi!

Sunt om de teren. De aproape 29 de ani de când am intrat în redacția unui ziar am fost reporter de teren. Rare au fost momentele când am stat la birou. Rare și scurte pentru că dorul de reportajele de aproape sau de mai departe de România nu îmi dădeau pace.

De câteva săptămâni (deja????) experimentez munca de acasă. Ați putea zice că este o adevărată tragedie pentru un reporter de teren. Ei bine aflați că nu e chiar așa.

În ultimele săptămâni am făcut mii de kilometri. M-am întâlnit cu prieteni, cunoscuți, am întâlnit oameni noi, prieteni ai prietenilor, ne-am descoperit cunoștințe comune, ne-am găsit parteneri pe același drum. Am mers în Italia zilnic. Uneori și de câteva ori pe zi. Mă întorceam și nu-mi mai venea să plec. Plângeam și eu, plângeau și prietenii mei. Nu e profesional să te implici în subiectele despre care relatezi ca reporter, asta am învățat noi la școala de jurnalistică, dar uneori realitatea șterge praful cu teoriile din manuale.

Am mers în Spania, Germania, Franța, Austria, Cehia, Polonia, Maroc, Israel, Canada și Australia.

Nu vă gândiți că am încălcat vreo ordonanță militară și am zburat ca gândul și ca vântul cu cine știe ce supersonic găsit la bursa de pe piața neagră! Nici pe departe!

Am descoperit că statul pe canapeaua din sufragerie, cu laptopul în poală (sic!) și cu telefonul transformat într-o extensie artificială a organismului în vremea pandemiei, este cea mai simplă modalitate de a ține legătura cu realitatea de dincolo de ușa apartamentului din Câmpina, unde locuiesc conform actului de identitate!

Așa se explică faptul că am putut ajunge în Italia să fiu alături de D. care lucrează într-un spital din Bergamo, orașul cel frumos și atât de greu încercat în perioada asta. Pe D. am cunoscut-o acum 6 ani când am filmat în Bergamo. Ne aducem aminte de momentele frumoase când am filmat pe străduțele aglomerate din orașul vechi. Sau de muzeul pe care l-am vizitat împreună. Trecem repede peste durerea din jur, ca să nu ne pierdem cumpătul amândouă. Terminăm mereu fiecare convorbire cu ai grijă de tine și cu totul va fi bine...

În fiecare zi merg în Toscana, la colega mea din liceu D. (da, tot D.!). Este de 15 ani acolo, avem băieții de aceeași vârstă. În ultimii doi ani am vorbit cât n-am vorbit în cei 30 de ani de când am terminat liceul. De aproape o lună vorbim sau ne scriem în fiecare zi. E răgușită, supărată, neputincioasă. D. face grupuri pe WhatsApp ca să adune oameni și probleme și încearcă să le dea de cap. Se ceartă cu autoritățile și se ia la trântă cu inerția din toată lumea. Seara plânge la telefon și îmi povestește cum i-au ajutat unii patroni italieni pe angajații români să plece spre România, păstrându-le într-o cameră sigură bagajele voluminoase pentru când se vor întoarce din nou la muncă...

Și acestea sunt doar două exemple din drumurile mele zilnice. De o săptămână merg aproape zilnic la Madrid. Orice liniște venită de acolo e cu strângere de inimă. Când văd scris „Suntem bine!” pot să-mi văd de treabă mai departe.

Cam așa am străbătut drumurile lumii mai repede decât atunci când o făceam fizic. Am întins brațele gândului și ale sufletului către cei de departe care au nevoie de o îmbrățișare în limba sufletului de acasă.

La un pas de România proiectul de suflet în care mă implic de câțiva ani a trecut în online și pagina de Facebook este „grădina virtuală” în care adunăm veștile ce ne sunt tuturor necesare în astfel de timpuri, celor din țară, dar și celor din comunitățile istorice de români din jurul țării. Ar fi trebuit din 4 aprilie să începem difuzarea unei noi serii despre românii din Transcarpatia, dar COVID-19 ne-a forțat să ne schimbăm planurile. Episoadele sunt în lucru și așteaptă nerăbdătoare să se facă văzute pe micul ecran și online.

Suntem departe, teoretic, dar acum, de când suntem fiecare în casele lor suntem parcă mai aproape ca niciodată. Lucrăm de acasă parcă mai eficient. Suntem un fel de serviciu de urgență pentru toți românii aflați dincolo de granițele țării. Fiecare dintre noi are rolul lui în toată această „corporație” extinsă pe câțiva kilometri de sediul real al birourilor noastre (cred că eu sunt cea mai îndepărtată de biroul din Calea Dorobanților 191 datorită/din cauza celor 100 km dintre Câmpina și București!).

Și mai e ceva, programul de lucru de acasă nu are 8 ore. Are 12, 14 sau 16 ore. De dimineața devreme până noaptea târziu. Nu că ne-ar verifica cineva cu ceasul, ci pentru că nu poți să stai departe de ce se întâmplă, nu poți să pierzi ocazia de a transmite un mesaj, o informație care poate fi vitală pentru cineva de la celălalt capăt al lumii.

Și ar mai fi ceva, cu muncitul ăsta de acasă. Deși lucrăm mai toată ziua, avem acum timp și pentru ai noştri de prin casă, pe care îi vedeam seara târziu sau poate doar la sfârșit de săptămână. Acum, deși avem fiecare camera lui, transformată în birou de lucru, ne facem timp să mâncăm împreună, să găsim motive de glumit, să gătim împreună sau să ne uităm la televizor la filme spre bucuria pisicilor noastre care au devenit telespectatoare dedicate.

Și mai cred că într-un fel ni s-a dat timp și pentru noi, pentru sufletul nostru, pentru mintea noastră. Ni s-a dat timp să ne pricepem, să înțelegem gândurile și sufletul. Să înțelegem unde am greșit, ce putem repara sau abandona. Ni s-a dat timp ca să pricepem că fericirea noastră, bunăstarea noastră nu au nicio valoare dacă nu sunt în atentă legătură cu semenul nostru. Cu cel de lângă noi, „Lângă” având în cazul de față o dimensiune elastică, depinzând de puterea gândului, a sufletului și a...calității semnalului de telefonie mobilă sau de internet!

Suntem departe, dar uimitor de aproape, îmbrățișați de dor și de grija față de ceilalți. Poate că asta este principala lecție pe care o învățăm cu toții: eu devine nesemnificativ, dacă nu este în relație cu noi!

Să aveți grijă de voi, să stați în casă, chiar dacă afară este o primăvară cu miros de flori de corcoduș! (Știu asta pentru că de două ori pe zi Bruno, unul din cei cinci ”copii blănoși” ai familiei, mă scoate la plimbare printr-o Câmpină aproape pustie!). Aura Dobre